În usturătoarea, indecenta și strălucitoarea poveste a lui Radu Jude, o profesoară este victima unui scandal video devenit viral
THE NEW YORK TIMES (SUA), 19 noiembrie 2021 – Titlul în limba engleză al noului film de Radu Jude, „Bad Luck Banging or Loony Porn”, îmi sare în ochi, el fiind în mod deliberat stângaci, dar păstrând tonul filmului însuși, care este o cacofonie excentrică. Româna mea nu este așa cum ar trebui să fie, dar aș putea obiecta la cuvântul „balamuc”, având în vedere că pornografia în discuție – un videoclip de trei minute care este chiar primul lucru pe care spectatorii îl văd – nu pare chiar atât de nebună. Desigur, el este explicit, dar balamucul care îl interesează pe Jude are mai puțin de-a face cu ceea ce se întâmplă în fața camerei de filmat și mai mult cu reacțiile la această scenă.
Cu siguranță o bucățică de cinema pentru adulți filmată de un amator, videoclipul prezintă doi soți care se bucură de intimitatea lor. Înregistrată pe un telefon celular, acțiunea devine comică fără voie (o soacră bate la ușă pe nepusă masă) și ușor exhibiționistă. E multă vorbărie fără perdea, dar și un bici din latex, o perucă purpurie și o mască cu chip de leopard – una de bal mascat, nu una anti-Covid-19.
Din acelea vom vedea mai apoi din belșug din momentul în care camera de filmat (mânuită acum de profesioniști) se mută afară, pe străzile zgomotoase și încordat pandemice ale Bucureștiului, iar obiectivul trece de la sexul ca relație conjugală la un sex devenit o problemă de ordin politic și cultural. Și de-aici intervine ghinionul. Aiuritul videoclip ajunge pe internet – cum anume, acest aspect e oarecum ambiguu – creând probleme unuia dintre participanți, respectiv, Emiliei Cilibiu (Katia Pascariu), profesoară de istorie într-o prestigioasă școală secundară. Părinții revoltați au cerut o ședință, iar o bună parte din film ne-o arată pe Emi (așa i se spune în film) pregătindu-se pentru eveniment și, în cele din urmă, suportându-l.
Dar sumarul acțiunii este aici mai mult decât irelevant. „Babardeală cu bucluc” se anunță drept scheciul unui film oarecare și, în primele două treimi ale sale, se desfășoară mai mult ca un șir de imagini de film documentar și de conotații decât ca o narațiune lineară. Turnând în vara anului 2020, Jude și echipa sa au fost evident constrânși de realitățile pandemiei, dar ei au reușit totodată să transforme o situație neplăcută într-un avantaj creator, punând față în față urâțenia și absurditatea prezentului cu spiritul, cu indignarea și cu o anume tentă salvatoare de duioșie. /…/
Un spectator american ar putea fi uimit de cât de asemănătoare cu situația de acasă pot ajunge să fie ‚filmele străine’. (‚Babardeală cu bucluc’, care a primit Marele Premiu la Festivalul de la Berlin din 2020, este candidatul oficial al României în secția pentru cel mai bun film străin a Premiului Oscar). ‘Aferim’, un western a cărui acțiune se petrece într-o Valahie din secolul al XIX-lea, descrie cum aplicarea legii este marcată de clasă și de inechitatea de ordin rasial într-o societate în care există sclavie. „Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari” (I Do Not Care…, titlul în limba engleză al unui film de Radu Jude din 2018, n. red.) dramatizează spinoasa dilemă legată de care versiune anume a istoriei unei țări ar trebui învățată în școală și cum ar trebui să rămână ea în memorie. Acestea sunt niște imagini fascinante dintr-o țară îndepărtată și niște tulburătoare oglinzi ale propriei noastre lumi.
Nu îmi vine în minte niciun regizor american care să trateze războaiele culturale din lumea noastră de azi și rădăcinile lor istorice cu ceva asemănător onestității, spiritului și rigorii intelectuale de care dă dovadă Jude. El nu este nicidecum neutru, dar, cu bună credință, el permite prezentarea tuturor argumentelor într-un mod care denotă vulnerabilitatea propriei sale concepții despre lume, una liberală și anti-naționalistă.
Este vorba despre o adevărată realizare, deși una a cărei vizionare nu este ușoară și nici confortabilă. În ultimele scene din „Babardeală cu bucluc”, Emi devine cu convingere aproape un fel de Ioana d’Arc, o eventuală martiră prin normalitate și prin rațiune în fața ipocriților, a bigoților și a denigratorilor. Jocul Katiei Pascariu, mereu calm și discret (cu excepția acelor prime trei minute), devine aproape eroic pe măsură ce filmul se apropie de finalul său tulburător și demoralizator.
Un text de pe ecran sugerează de mai multe ori că filmul nu e decât o glumă. Ceea ce este adevărat, dar într-un sens foarte deosebit. Nu ai de ales și trebuie să râzi. Pentru că altfel s-ar putea să înnebunești.
Articol de A.O. Scott
Traducerea: Alexandru Danga
