Născut în Betsaida, lângă Marea Galileii, mai întâi ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, urmându-L apoi pe Iisus Hristos, Andrei, „Cel dintâi chemat”, apostolul predilect al Bizanțului, este ocrotitor al României, Greciei, Ciprului, Rusiei, Georgiei, Ucrainei, ca şi al Scoţiei, al multor oraşe italiene şi provincii spaniole, al câtorva regiuni sud-americane, al Insulei columbiene San Andres, menţionată de Cristofor Columb în expediţiile sale, şi al insulei Barbados, care îşi sărbătoreşte independenţa pe 30 noiembrie, de ziua sfântului, iar în Franța medievală era ocrotitorul burgunzilor, al căror strigăt de luptă era Montjoie Saint-Andrieu.
Legenda spune chiar că atributul cel mai popular al sfântului, crucea sa în formă de X, ar fi fost cândva numită și crucea Burgundiei, iar în 1433 Filip al III-lea sau Filip cel Bun, duce de Burgundia, ar fi dedicat Sfintei Fecioare și Sfântului Andrei ordinul său cavaleresc Lâna de Aur, când a primit, la Constantinopol, un fragment al crucii folosite la răstignirea Apostolului. Totuși, arta creștină a Evului Mediu a șovăit o vreme în a adopta în iconografie crucea în formă de X a Sfântului Andrei, până în secolul al XV-lea fiind, de cele mai multe ori, înfățișat răstignit pe o cruce obișnuită. Între scenele cele mai reprezentate din viața sa figurează propovăduirea, biciuirea, ducerea la martiriu, răstignirea, punerea în mormânt și o minune postumă în care i s-a arătat unui episcop pentru a-l elibera de ispita diavolului. Un mozaic de secol VI de pe arcul triumfal al Bazilicii San Vitale din Ravenna dezvăluie una dintre cele mai timpurii descrieri ale Sfântului Andrei, iar chipul său este stilizat pe un fond de aur într-un mozaic de secol XII la Capela Palatină din Palermo, Italia, ca și la biserica principală a Mănăstirii Kintsvisi din Georgia, într-o frescă de început de secol XIII. Remarcabile portretizări ale sale au realizat artistul italian precursor al Renaşterii Masaccio, la început de secol XV, pictorul german Hans Holbein cel Tânăr, într-o schiţă pentru un vitraliu, de secol XVI, şi misteriosul El Greco, într-o compoziţie în care apostolul îşi poartă singur crucea pe care urma să fie răstignit. În manuscrisul iluminat Livre d’Heures d’Étienne Chevalier, ilustrat de artistul francez Jean Fouquet, la jumătatea secolului al XV-lea, este descris martiriul Sfântului Andrei, petrecut în oraşul grec Patras, apostolul fiind reprezentat cu capul în jos, pe crucea sa în formă de X. Tema martiriului sfântului este abordată, în secolul al XVII-lea, de Peter Paul Rubens, El Greco, Esteban Murillo sau de Caravaggio, pictorul italian optând în compoziţia sa pentru o cruce latină, influenţat, probabil, de credinţa răspândită în secolul al XVI-lea că Andrei fusese răstignit în acest fel.
În multe ţări sunt răspândite relicve ale sfântului, mai ales în cele care îl au drept ocrotitor. Ele au ajuns de la Patras la Constantinopol, în secolul al IV-lea, părticele fiind dăruite şi unor biserici din Italia. Apoi, la finele celei de-a patra Cruciade, prin cucerirea Constantinopolului, la început de secol XIII, relicvele sfântului au poposit la Amalfi, în Domul San Andrea; peste circa 200 de ani, au fost mutate la Roma, din cauza pericolului turcesc, pentru ca, în secolul al XV-lea, Papa Pius al II-lea să transfere capul sfântului la Catedrala Sfântul Petru din Roma, iar în a doua jumatate a secolului al XX-lea, să fie înapoiat oraşului pe care îl ocroteşte, Patras, aflându-se acum în biserica cea nouă a urbei. După ce, pe locul martiriului, la Patras, în apropierea Fântânii Sfântului Andrei, unde obișnuia să ţină predici, fusese înălţată, în prima jumatate a secolului al XIX-lea, vechea biserică a oraşului, pe ruinele unui fost lăcaş de cult bizantin, în 1908 primul monarh al noii Grecii, regele George I, a ctitorit Biserica cea nouă a Sfântului Apostol Andrei, ce poate adăposti peste cinci mii de suflete, străjuită de o cruce de cinci metri, placată cu aur, însoţită de alte 12 cruci mai mici, sugerând prezenţa lui Iisus şi a celor doisprezece Apostoli.
Legenda spune că, în călătoriile sale de propovăduire a învăţăturilor Mântuitorului, Apostolul a ajuns în Scoţia, unde a ridicat o biserică, în oraşul numit acum St Andrews. O altă istorisire susţine că, deşi nu a ajuns pe pământ scoţian, după moartea sa, mai multe dintre relicve au fost aduse în regiunea Fife, vechiul regat al picţilor, prin secolul al IV-lea. Altă variantă arată că, în anul 832, Óengus al II-lea, regele picţilor, înaintea unei bătălii grele, a văzut pe cer o cruce în formă de X şi a interpretat acest semn ca pe un ajutor venit de la Sfântul Andrei, numindu-l apoi sfânt protector. Oricare dintre poveşti ar conţine mai mult sâmbure de adevăr, toate încearcă să sugereze cum a devenit Sfântul Andrei protector al Scoţiei. Oficial, ziua de 30 noiembrie a devenit zi naţională prin Declaraţia de la Arbroath, sau Declaraţia de Independenţă a Scoţiei, din 1320. Sfântul Andrei mai are în Scoţia un castel şi o universitate, cea mai veche de pe aceste meleaguri, fondată în 1412.
În Portugalia, la Santo André Cape, în Póvoa de Varzim, o capelă de secol XVI închinată Sfântului Andrei, ocrotitor al pescarilor şi marinarilor de aici, se află în apropierea unei stânci numite Penedo do Santo, o rocă misterioasă, cu o urmă despre care localnicii cred că ar fi fost lăsată chiar de Apostol, în trecerea sa prin regiune. Potrivit legendelor locale, Sfântul Andrei este luntraş al sufletelor şi aduce la ţărm trupurile celor pieriţi în naufragii, astfel că victimele găsite în apropiere de capelă au fost îngropate sub ea. În ultima zi a lunii noiembrie, localnicii, majoritatea pescari, înveşmântaţi în mantii negre şi purtând făclii, străbat în pelerinaj drumul de la capelă spre plajă, intonând rugăciuni şi înconjurând, la final, capela, pentru a forma apoi un lanţ al sufletelor. Se spune că aceia care nu vizitează Santo André în timpul vieţii vor fi nevoiţi să facă acest pelerinaj în viața de apoi.
(Cristina Zaharia)
