1933: economia se află în criza care dusese la creşterea şomajului şi sărăcirea populaţiei · guvernul condus de Alexandru Vaida-Voievod aplică drastice reduceri de salarii, aşa numitele „curbe de sacrificiu“ · ceferiştii sunt printre cei mai afectaţi, devenind mai radicali · sindicatele social-democrate dominante până atunci la Atelierele CFR îşi pierd influenţa, pentru că erau prea moderate, ȋncercau negocieri cu administraţia, fără să ducă o luptă directă · activiştii comunişti preiau conducerea sindicatelor · 15 februarie: 6000 muncitori se adună în curtea Atelierelor CFR de pe Calea Griviţei cerând drepturi economice şi eliberarea muncitorilor arestaţi ȋn ajun · se constituie un comitet de grevă · autorităţile instalează un comandament militar · motivând că există activişti ai Cominternului ca instigatori, administraţia refuză negocierile cu greviştii · seara, au loc ciocniri între jandarmi şi grevişti, muncitorii atacând cu pietre şi bucăţi de gheaţă · noaptea de 15/16 februarie: muncitorii stau închişi în ateliere, în timp ce „necunoscuţi” devastează Calea Griviţei şi cartierele învecinate · 16 februarie, dimineaţa: comisarul regal Romulus Hotineanu somează muncitorii să elibereze atelierele · au loc din nou ciocniri, peste 20 de muncitori sunt împuşcaţi, alţii răniţi, alţii (câteva mii) arestaţi · raportul poliţiei constată că şi în rândurile greviştilor au fost arme cu care s-a tras · ancheta scoate la iveală infiltrarea printre muncitorii de la Griviţa a unor comunişti, conspiratori, revoluţionari de profesie, antrenaţi cu luni înainte la Moscova · toţi aceştia profită de nemulţumirile justificate ale muncitorilor.
Elena Rina s-a născut în 1913 la Bucureşti, într-o familie numeroasă. Tatăl, Geacomini, muncitor italian din Udine, venise în 1905 la Bucureşti în căutare de lucru. Mama provenea tot dintr-o familie italiană, lucrători zidari şi mozaicari, venită de la Veneţia pe când copila avea 4 ani. Din cauza sărăciei, Elena Geacomini nu a mers la şcoală decât în clasele primare. A lucrat de mică, rămânând cu frustrarea oricărui copil înzestrat cu inteligenţă care şi-ar fi dorit să-şi continuie studiile. În schimb, s-a măritat la 16 ani cu Ion Turcu, un muncitor ceferist de la Atelierele Griviţa, un comunist, care îi făcuse de la început o declaraţie bizară: „De tine mă las, dar de partid nu!” În acest fel a ajuns Elena în preajma grevelor de la Griviţa din februarie 1933 o adevărată activistă. 46 de ani mai târziu, povestea la microfon evenimentele din 15-16 februarie 1933 de la Atelierele CFR, cu detalii ce păreau extrase dintr-un film.
Prima zi – „Nu-ţi fie frică, sunt rezerviştii”
„Ziua aceea a fost înfricoşător de lungă. Îmi spusese [soţul meu] că la ora 4 se va trage sirena. Când o să aud acest semnal, Griviţa a intrat în grevă. Eram gata îmbrăcată. Plecând spre Atelierele Griviţa mi-am luat şi o prietenă care avea şi ea soţul tot ceferist. Era gravidă, am făcut o mare prostie că am luat-o, era gata-gata să piardă copilul, de frică şi spaime.
Ajungând la Ateliere l-am găsut pe Turcu lângă gară, era de gardă. Se încălzea la un foc făcut la o adâncitură în zăpadă. M-a rugat să-i cumpăr ţigări. Am trecut doar drumul. Când m-am întors, Turcu nu mai era la gară. Dinspre Podul Grant veneau gardienii îmbrăcaţi în negru, se ţineau de braţ ţinând bastoane de cauciuc în mâini. Mi-am dus prietena la Maternitatea CFR, apoi am ieşit afară şi a început bătaia cu gardienii. Loveam cu cărămizi, cu pietre scoase din caldarâm, cu poşete, umbrele, iar ei loveau cu cauciucurile. Rău mai dureau! Fiind mică de statură, mă băgam printre ei, lovindu-i la genunchi cu cărămizi. Un gardian m-a văzut şi m-a apucat de păr, am început să ţip, un tovarăş m-a scăpat înjurându-l: <Mama voastră de bandiţi! Şi soţiile şi copiii le bateţi! Nu vă e destul căluaţi 10 piei de pe noi?>
În ajutorul gardienilor a venit armata. Ne-am retras fiecare pe unde am putut. Strada devenise pustie, ei erau stăpâni pe ea. Eu fiind în maternitate, [atunci tocmai] s-a tras prima salvă în aer, pentru intmidare. Geamurile maternităţii au zăngănit cumplit, ca o explozie. Am crezut că se aruncaseră cu bombe deasupra atelierelor. M-am strecurat cum am putut pe străzi şi mi-am dus prietena acasă.”
Prima seară – „A început a doua bătaie…”
„Când m-am întors, la ora 8 seara… Griviţa era plină de armată. Mi-a fost frică şi am aşteptat lângă gardul bisericii, ca să mă dumiresc. În lipsa mea se petrecuseră schimbări. Stând şi aşteptând, de mine se apropie un bărbat şi-mi spune: <Nu-ţi fie frică, sunt rezerviştii, nu vor trage în noi>. Apoi m-a întrebat: <Ce stai aici? Ai pe cineva înăuntru? A cui eşti?> La toate întrebările am răspuns una singură: <Sunt nevasta lui Turcu Ion>. Mi-a dat mâna şi mi-a spus: <Ei, dar se schimbă situaţia! Intră printe soldaţi şi ofiţeri şi lămureşte-i de ce ţi-e bărbatul în grevă>. Am întrebat: <Dar dumneata cine eşti?> <Eu sunt Tatu Gheorghe, de la CAM, am venit cu alimente şi ţigări. Hai, du-te, să îl urmezi pe Turcu, să nu-l faci de ruşine!>
Aş putea spune acum, după 46 de ani de la grevă că m-am descurcat destul de bine. Nu ştiam prea multe, dar îmi cunoşteam greutăţile şi despre ele am vorbit. Nu eram singura, erau multe femei cu copii în braţe, unii erau bolnavi. Eu o lăsasem pe a mea de 3 ani închisă în casă. Plecasem de acasă să-l mai văd pe Turcu încă o dată şi mă îmbrăcasem subţire, doar cu o broboadă pe spate. În acest timp, studenţii şi muncitorii de la CAM, Vulcan, Herdan, Goldenberg, alăturându-se greviştilor distribuiau pachete peste gard. Autorităţile, văzând că armata se solidarizează cu greviştii şi cu manifestanţii, pe la orele 10 din noapte i-au retras. În locul lor au venit jandarmii. A început a doua bătaie, mai crâncenă, mai sălbatică, nu se auzeau decât icnituri şi zgomote surde. Fiind mai mulţi decât noi, ne-am retras din nou, fiecare pe unde am putut. Străzile ce dădeau în Calea Griviţei erau păzite de câte doi jandarmi. Strada devenise din nou pustie. Toate prăvăliile aveau trase obloanele. Aproape, la 200 m de ateliere, era [o prăvălie]. Acolo ne-am retras 10 tovarăşi. Prăvălia era pentru fân şi hamuri, îl cunoşteam pe stăpân. Cu această ocazie l-am cunoscut pe tovarăşul Iosif, ţinea pe una din fetele lui Cataramă, cu care mai târziu am devenit prieteni. Locuia cu ea pe strada Târnava nr 3, lângă strada mea.”
[Înregistrare realizată de Eleonora Cofas, Muzeul de Istorie al Bucureştiului, 1979]
