Miercuri, 8 decembrie, se împlinesc 25 de ani de la moartea lui Marin Sorescu, considerat cel mai mare dramaturg român postbelic şi cel care împreună cu Nichita Stănescu, a revitalizat imaginea poeziei româneşti, prozator, eseist şi traducător.
Creaţiile lui Marin Sorescu s-au bucurat de o largă apreciere şi peste hotare, lucrările sale fiind traduse în peste 20 de ţări, care i-au publicat peste 60 de cărţi în varianta locală. Mai puţin cunoscută este pasiunea lui Sorescu pentru pictură, aceasta fiind materializată prin numeroase expoziţii în ţară şi peste hotare.
* * * * *
Marin Sorescu s-a născut la 29 februarie 1936, la Bulzeşti, judeţul Dolj.
În jurul datei sale de naştere au existat anumite dispute, fiind trecute în lucrări biografice datele de 18, 19, 28 sau 29 februarie. În realitate, deşi în buletin avea trecută data de 19 februarie, data naşterii este 29 februarie.
A parcurs studiile gimnaziale şi liceale la Şcoala din localitatea natală, apoi la Colegiul „Fraţii Buzeşti“ din Craiova, Şcoala Murgaşi, Şcoala Medie Militară „Dimitrie Cantemir” Predeal. În această perioadă Sorescu conduce cenaclul literar ”N. Bălcescu” al elevilor de liceu.
A urmat, la Iaşi, începând din anul 1955, Facultatea de Filologie, mai întâi la Secția de limba și literatura rusă, de unde s-a transferat apoi la Secția de limba și literatura română.
După absolvirea facultăţii, în 1960, Marin Sorescu a venit în București și a fost numit redactor-șef al revistei Viața Studențească – unde debutase cu versuri, cu un an în urmă – , în anii 1960-1961, apoi a devenit redactor la „Luceafărul”, între anii 1961-1965, revistă la care și publica.
În anul 1964 îi trimite câteva din poeziile pe care le-a realizat lui George Călinescu, care avea să remarce că „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura imensă a temelor comune“. În fapt Călinescu a fost primul şi singurul critic literar care a anticipat vocația lui Marin Sorescu. La 23 octombrie 1964, Călinescu a publicat, entuziast, tableta „Un tânăr”, în „Contemporanul” şi astfel talentul lui Marin Sorescu a primit un elan semnificativ în cariera sa literară.
În acelaşi an, 1964, Sorescu debutează cu volumul „Singur printre poeţi“, o culegere de parodii apărută la Editura pentru literatură. Au urmat în total alte 23 de volume de poezie, cele mai importante fiind „Poeme”, pentru care Sorescu primeşte, în 1966, Premiul Uniunii Scriitorilor – un premiu pe care avea să îl mai primească încă de cinci ori pe parcursul vieţii – , „Tuşiţi” – în 1970, „Suflete, bun la toate” – în 1972, ciclul de 4 volume intitulat „La lilieci” – apărute în anii 1975, 1977, 1980 şi 1988, un întreg univers poetic construit pornind de la un cimitir cu acest nume şi volumul pentru copii „Cirip-ciorap” – apărut în anul 1993.
În anul 1966 a participat la Bienala de poezie de la Knokke-Le-Zoute, Belgia, în perioada 1966 – 1972 a fost șef la Studioul Cinematografic ”Animafilm” din București, în anii 1970 – 1971 a participat la Programul internaţional pentru Scriitori al Universității din Iowa, iar în anul 1972 a obţinut o bursă de studii pentru un an la Academia de Artă din Berlinul de Vest.
Ca dramaturg, Sorescu a abordat, în general, teatrul existențialist și al absurdului. În ianuarie 1968 scrie piesa de teatru ”Iona”, apărută în revista ”Luceafărul” și la Editura pentru literatură, dar şi piesa ”Există nervi”, publicată, de asemenea, în ”Luceafărul”.
Dintre piesele remarcabile menţionăm şi ”Paracliserul” – apărută în 1970, ”Matca” – în 1973, „Pluta meduzei” – în 1974, ”Setea muntelui de sare” – în 1974, ”Răceala” – în 1976, ”A treia țeapă” – în 1980 şi ”Vărul Shakespeare” – scrisă în anul 1988.
Pentru activitatea literară deosebită, Marin Sorescu primeşte premiul Academiei Române în anii 1968 şi 1977, Medalia de aur pentru poezie „Napoli ospite”, Italia, şi Premiul Academiei Române pentru dramaturgie – ambele în anul 1970 şi distincţia „Le Muse”, acordată de Accademie delle Muse, Florenţa – în 1978.
Din opera lui Marin Sorescu, mai menţionăm volumele de proză – ”Trei dinți din față” – publicat în 1977, ”Viziunea vizuinii” – apărut în 1981 – şi eseurile – precum ”Teoria sferelor de influență” – scris în 1969, sau ”Starea de destin” – 1976,
Sorescu este autorul unor interviuri despre poezie cuprinse în „Tratat de inspirație” – apărute în 1985 dar şi al unor cronici literare, precum ”Ușor cu pianul pe scări” – apărută în anul 1986 şi al unor lucrări literare pentru copii – ”Unde fugim de acasă?” – în 1967.
Marin Sorescu a fost şi un remarcabil traducător, transpunând întegral, în limba română, creația poetică a lui Boris Pasternak, în volumul ”Lirice”.
Aşa cum aminteam, Marin Sorescu a fost un pasionat şi talentat iubitor al picturii, remarcându-se prin expoziţiile personale de la Brașov – în 1989, Cluj-Napoca – în 1990, sau Bucureşti – în 1992, dar şi prin cele din străinătate, din Irlanda – în 1991 şi Paris – în 1992, când a participat la o expoziție colectivă.
În 1978, Sorescu a preluat conducerea revistei craiovene „Ramuri”, la un moment în care avea o bogată experiență literară și impresii acumulate în multe, multe călătorii în afară.
Marin Sorescu a ridicat la noua revistă nivelul estetic al acesteia, a publicat creații ale scriitorilor români importanți, inclusiv din zona Olteniei, dar și nume importante din afara României, a inserat numeorase interviuri cu renumiți scriitori străini.
Tot în această perioadă a adus la revistă foarte mulţi tineri, care însă peste ani aveau să îi dea fostului lor mentor … o lovitură de graţie.
Aprecierea de care se bucura în România a avut de suferit în anii ’80, când, în urma participării la şedinţele unei organizaţii mistice internaţionale, „Meditaţia transcendentală”, a intrat în dizgraţia regimului Ceauşescu, fiind consemnat la domiciliu forţat, pentru o perioadă, ulterior intervenind în favoarea sa, cu succes, Adrian Păunescu, pe atunci foarte influent.
În anul 1991, imediat după Revoluţie, mai mulţi confraţi ai săi, colegi la „Ramuri”, concepeau o scrisoare pe care o adresau preşedintelui de atunci al Uniunii Scriitorilor, poetul Mircea Dinescu. Iată textul acesteia: „Având în vedere că activitatea lui Marin Sorescu în cadrul revistei «Ramuri» este aproape nulă; Având în vedere că Marin Sorescu denigrează marii scriitori de azi (Ştefan Augustin Doinaş, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Nicolae Manolescu), refuzând sistematic să-i publice; Având în vedere că denigrează marii scriitori din exil: Eugen Ionescu, Emil Cioran («E. Cioran a ajuns ca Ceauşescu pe toate gardurile») şi denigrează U.S. («Uniunea Scriitorilor se va desfiinţa; s-o ajutăm să se prăbuşească»); Având în vedere că în redacţie se poartă dictatorial, socotind redacţia si Oltenia ca pe o moşie proprie, devenind o piedică în dezvoltarea spirituală a acestei regiuni; Îl recuzăm pe Marin Sorescu din funcţia de redactor şef al revistei «Ramuri».
Menţionăm că laureatul Premiului Herder nici nu primeşte salariul de la revista noastră, fiind salariat la edit. «Scrisul Românesc». Menţionăm, de asemenea, că prezentul memoriu n-a fost semnat de dactilografă, de tehnoredactorul Alin Roşca şi de femeia de serviciu”. Semnează Ion Buzera, Valentin Bazaverde, Gabriel Chifu, Romulus Diaconescu, Marius Ghica, Sabin Gherman, Ion Lascu, George Popescu şi Constantin Barbu.
Considerând aceasta ca o lucrare ocultă, nedreaptă, Marin Sorescu îşi anunţă demisia de la „Ramuri”, fiind de menţionat că nu a ţinut să se răzbune în vreun fel pe cei care îl criticaseră nemeritat la Uniunea Scriitorilor.
În 1991 primeşte Premiul Herder, acordat de Universitatea din Viena pentru întreaga activitate, în 1992 devine membru titluar al Academiei Române, însă fiindcă după Revoluţie, poetul s-a numărat printre scriitorii, puţini, dar vizibili, care l-au susţinut pe Ion Iliescu, începe să piardă, tocmai pe tărâm politic, aprecirea şi simpatia de care se bucura în viaţa literară.
Tot în anul 1992, și-a susținut doctoratul în filologie la Universitatea din București, cu teza ”Insolitul ca energie creatoare, cu exemple din literatura română”.
A fost ministru al Culturii, în cabinetul Văcăroiu, în perioada 25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995, apoi este găsit, în urma unui control, suferind de o boală incurabilă, a urmat publicarea mai multor poeme sfâşietoare în care elementul central era iminenţa morţii, pentru ca, la 8 decembrie 1996, să treacă la cele veşnice.
După dispariţia lui au rămas în manuscris cincisprezece volume, poezie, eseu, jurnal şi roman.
Puţini dintre noi cunosc un amănunt extrem de interesant din viaţa lui Marin Sorescu: a fost propus pentru Premiul Nobel pentru Literatură, de către Academia Română, în anii 1983 şi 1992. Într-un interviu, academicianul Eugen Simion a oferit amănunte despre povestea din anul 1992: „…Sorescu ajunsese în faza finală a selecției pentru premiul Nobel. Fusese reținut de juriu pentru «lista mică», exact cum se întâmplase cu câțiva ani mai înainte cu Nichita Stănescu, colegul de generație și comilitonele său. Până la urmă, râvnitul premiu i-a ocolit și pe unul, și pe altul. N-a fost să fie. Ca să se împlinească blestemul care spune că noi, românii, suntem norocoşi doar atunci când este vorba de eşecuri. Aici nu ratăm niciodată. «Nenorocul românesc», cum îi zice Cioran, socotind că acesta este cuvântul care ne definește mai bine destinul și specificul… Ca să grăbească lucrarea nenorocului, în cazul lui Marin Sorescu au intervenit, se pare, trei confrați de la București, poeți cunoscuți. Indignați peste măsură și speriați ca nu cumva confratele lor să fie încoronat la Stockholm, aceștia ar fi trimis unde trebuie un memoriu plin de acuzații abominabile la adresa lui Sorescu …”
Cu câţiva ani în urmă, Primăria Criova a început să organizeze, anual, în preajma datei naşterii lui Marin Sorescu o manifestare culturală de anvergură sub genericul „Zilele Marin Sorescu”. În 2015, însă, manifestarea nu a mai avut loc. Adăugând că nici Uniunea Scriitorilor nu a dovedit vreun interes deosebit în omagierea marelui scriitor şi academician, rămâne întrebarea dacă nu cumva Marin Sorescu se îndreaptă spre o brutală şi nemeritată uitare …
