Scena din povestea Nașterii Domnului în care păstorii devin martori ai venirii pe lume a lui Iisus, la Betleem, contopită de obicei, în artă, cu scena Adorației Magilor, a fost un subiect popular pentru altare și alte opere devoționale, atât în școlile nordice, cât și în cele italiene, în perioadele Renașterii și Barocului. Pictată la jumătatea secolului al XV-lea, la comanda ducelui de Ferrara, Borso d’Este, scena Adorației Păstorilor, în viziunea lui Andrea Mantegna, este plasată într-un spațiu deschis, cu Fecioara în mijlocul compoziției, ținând Pruncul pe genunchi, în timp ce în dreapta Iosif doarme, iar în stânga se roagă doi păstori. Cu o deosebită atenție la detalii, denotând influența Școlii flamande, alți doi păstori sunt reprezentați pe fundal în dreapta, altul pe drumul de lângă râu, fiecare întâmpinat de un înger purtător de veste. În a sa Adorație a Păstorilor din 1485, Domenico Ghirlandaio include între păstori un autoportret, descriind trăsăturile cu un realism care a reprezentat un avans în pictura florentină, la acea vreme. Panoul de altar este încă la Santa Trinita, înconjurat de frescele a căror piesă centrală a fost, purtând portretele donatorilor, bogata familie Portinari. Adorația Păstorilor de la începutul secolului al XVI-lea, pictată de Giorgione, sau Nașterea Allendale, așa cum este cunoscută după unul dintre proprietarii săi anteriori, are o compoziție împărțită în două zone, cu o peșteră întunecată în dreapta și un peisaj luminos în stânga. Drapajele strălucitoare ale veșmintelor lui Iosif și Mariei sunt scoase în evidență de zona întuneată din spatele lor și contrastează cu hainele zdrențuite ale păstorilor. În scena de profundă meditație, păstorii sunt primii care devin martori ai nașterii lui Iisus, îngenunchind în fața Sa. Adoraţia Păstorilor de Antonio da Correggio, numită şi „La Notte”, o operă care a influenţat secolul al XVI-lea, ne invită într-o atmosferă cu trei personaje în stânga, formând o diagonală, pentru a atrage privirea către Pruncul nou-născut, aşezat în ieslea încălzită de fânul auriu. Sublima „Natività della Vergine” face parte dintr-un ciclu de picturi religioase dedicate de Tintoretto vieţii lui Iisus, numărându-se printre cele mai originale concepţii ale temei, spiritualitatea ei vizionară fiind transmisă de dinamica compoziţiei şi înlănţuirea luminii şi a cromaticii. Deşi lumina este folosită simbolic în majoritatea reprezentărilor Naşterii, aici ea semnifică graţia divină ce se pogoară asupra Pruncului, a Mariei şi a lui Iosif, abia apoi coborând peste reprezentanţii umili ai umanităţii. El Greco personalizează şi raţionalizează spaţiul în a sa Adoraţie a Păstorilor, în echilibru cu armonia cromatică, pentru a-şi exprima devoţiunea faţa de Dumnezeu. O coloană verticală de lumina strălucitoare acoperă o explozie de oranj, verde, violet şi galben, în contrast cu fundalul de un albastru intens. El Greco inserează un autoportret în personajul păstorului mai bătrân, îngenunchind în faţa Sfintei Familii, pentru a cere smerit mijlocirea Fecioarei, întru mântuirea sufletului – al personajului şi al artistului deopotrivă. Între multele versiuni realizate de pictorul spaniol Bartolomé Esteban Murillo ale Adorației Păstorilor, cea din 1655 -1560 sugerează o influență importantă a operei lui Jose Ribera, fără a-i uita pe Zurbarán și pe Velázquez. Murillo l-a lăsat în penumbră pe Iosif, dirijând fascicolul de lumină spre Fecioara cu Pruncul. În fața lor, trei păstori, doi bărbați și o femeie, aduc daruri pentru Iisus: un miel, ouă și o găină, compoziția fiind dominată cromatic de tonurile specifice naturalismului, brun, sienna, alb, griuri, care contrastează cu plaje de roșu și albastru intens, pe un fundal neutru, întunecat, lipsit de profunzime, marcat de o diagonală tipic barocă. Pensulația dezvăluie tot felul de detalii, de la faldurile veșmintelor, până la firele de paie din iesle. În cadrul amplului ansamblu pictural realizat de Murillo pentru biserica Mănăstirii Franciscane a capucinilor din Sevilla, lucrarea Adorația păstorilor din 1668 – 1669, amplasată într-o capelă laterală a naosului bisericii, stă mărturie a maiestriei compoziției bazate pe diagonale care se intersectează, în a căror întrepătrundere sunt înfățișați păstorii și Sfânta Familie. Sursa de lumină care dezvăluie Fecioara cu Pruncul ne permite să vedem chipurile și atitudinile diferitelor personaje, cu un bogat repertoriu de expresii psihologice, într-o atmosferă vibrantă în comuniune cu mediul înconjurător. Murillo introduce aici patru păstori care sintetizează ciclul vieții, de la pruncie până la bătrânețe, reprezentarea simbolică a umanității populare în fața Pruncului fiind intensificată de simplitatea Sfintei Familii. Considerat un apogeu al clar-obscurului cu graţie mânuit de Georges de La Tour, tabloul „Le Nouveau Né” („Nou Născutul”), de secol XVII, pictat într-o paletă discretă, fără contraste brutale, se limitează la tonuri de roşu şi brun, cu succinte accente de alb, iar simbolurile religioase curente sunt suprimate, pentru a conferi scenei valoarea universală a misterului naşterii. Charles Le Brun, ‘prim pictor’ al regelui Ludovic al XIV-lea, în Adoraţia Păstorilor, care face parte dintr-o suită despre viaţa lui Hristos, pictată pentru Regele Soare, aglomerează o multitudine de personaje pământene şi celeste, luminând scena din mai multe surse, insuflându-i o poezie singulară şi un caracter aproape supranatural. Scena Adoraţiei Păstorilor imaginată în 1633 de artistul francez Nicolas Poussin este plasată într-un cadru arhitectural clasic, un spațiu abandonat unde personajele își găsesc refugiu și unde accentul imagistic cade pe Sfânta Familie, în plan terestru, în fața căreia îngenunchează păstorii, un cor de îngeri apărând în plan celest, în timp ce în fundal apare un alt înger, cel care le vestise păstorilor venirea pe lume a lui Iisus. Compoziția este învăluită în delicate tonuri de ocru auriu, într-o atmosferă de deplină linişte şi bucurie. Adorația Păstorilor pictată la Messina, pentru Biserica Santa Maria degli Angeli, de Caravaggio, în 1609, propune un interior întunecat, cu un fascicul de lumină străbătând dinspre stânga, ce face figurile să iasă din întunericul general, într-o atmosferă de calm, în care Fecioara Maria, epuizată, se odihnește alături de Pruncul așezat într-o iesle slab luminată, pe un fundal vast și gol. Caravaggio scoate în evidență o viziune aparte, a unei simplități demne în comuniune cu smerenia și cu iubirea. La jumătatea secolului al XVII-lea, în a sa Adoraţie a Păstorilor, Rembrandt descrie ieslea învăluită în întunericul protector al nopţii, în contrast cu luminozitatea aparte a Pruncului, sugerând pogorârea speranţei peste lume. După secolul al XVII-lea, deşi arta religioasă creştină cunoaşte un oarecare crepuscul, tema Naşterii rămane importantă, iar compoziţiile devin tot mai variate. Subiectul devine mai puţin frecvent în curentul principal artistic după secolul al XVIII-lea, dar se păstrează şi se dezvoltă tradiţia scenelor cu figurine, răspândite în intreaga lume catolică, elaborate scenografii cu numeroase personaje din teracotă sau alte materiale, combinând costume şi peisaje ce descriu chiar viaţa cetăţii.
Cristina Zaharia
