Politica falimentară a PCdR de formare a unui front unic cu partidele de stânga face ca mişcarea muncitorească să piardă foarte mulţi membri şi simpatizanţi · 1934: din 1200 de membri cotizanţi câţi avea în vremea grevelor ceferiştilor, PCdR are acum jumătate · 1934-1939: potrivit directivelor Cominternului, comuniştii au ca temă de propagandă şi agitaţie „tema antifascismului”· 1939: o perioadă de derută în mişcarea muncitorească, după ce URSS încheie un acord de neagresiune cu Germania (pactul Ribbentrop-Molotov) · 1941: atunci când Germania atacă URSS, comuniştii redevin vehement antifascişti, încercând să monopolizeze organizarea „luptei antifasciste” · 1 aprilie 1944: 66 de intelectuali români îi trimit un memoriu mareşalului Ion Antonescu, cerând ieṣirea României din războiul contra URSS, Angliei ṣi SUA.
Gheorghe Petrovici nu este un ilegalist tipic. În anii războiului, asistentul Petrovici lucra la Spitalul Filantropia, în preajma prof. dr. Daniel Danielopolu. Iar în 1944, viitorul secretar al Uniunii Medicale Balcanice a asistat la redactarea memoriilor-protest ale profesorilor universitari adresate mareşalului Ion Antonescu, în care aceştia pledau pentru ieşirea României din războiul purtat alături de Germania hitleristă. Teza nu era numai a comuniştilor, o mare parte a opiniei publice îşi dorea acest lucru, chiar şi cei care nu îi prea iubeau pe sovietici. Imprimându-şi amintirile pe bandă de magnetofon la 30 de ani de la desfăşurarea evenimentelor, Gheorghe Petrovici serveşte ascultătorilor săi şabloanele propagandei comuniste (împachetată în limbajul specific) care acredita ideea că Partidul Comunist „lucrase” singur-singurel pentru „întoarcerea armelor”, încheierea armistiţiului, ba chiar îi coordonase pe profesorii universitari în elaborarea memoriilor din 1944.
„Oameni de ştiinţă cu renume au răspuns chemărilor patriotice ale PCR”
„Această acţiune a avut loc la locuinţa unui medic, a regretatului conf. dr. Marin Enăchescu, un distins internist care locuia în strada Vasile Conta şi unde în fiecare seară era prilej de întâlnire, în vederea redactării memoriilor-protest pentru ieşirea ţării noastre din războiul antisovietic. Pe baza relaţiilor de prietenie cu regretatul conf. dr. Marin Enăchescu, am fost invitat la locuinţa dânsului şi unde am avut posibilitatea de a cunoaşte pe un distins matematician, profesorul [Simion] Stoilow, pe profesorul Grigore T. Popa, anatomist de la Facultatea de Medicină, pe profesorul Paul Stănescu, şeful Catedrei de botanică de la Facultatea de Farmacie, alt matematician, profesorul Grigore Moisil, precum şi, asistent [universitar] atunci, Mihail Neculce, un matematician.
Din aprilie, însă, 1944, la propunerea profesorului [Daniel] Danielopolu, întrunirile cele care militau pentru obiectivele de mai sus au avut loc la Academia de Medicină cu sediul în incinta Spitalului Filantropia. Tot ce a fost mai reprezentativ în epoca respectivă – ca oameni de ştiinţă – şi-au dat semnătura pe aceste documente, pe primul document, semnat din aprilie. […] Numeroşi intelectuali de frunte, oameni de ştiinţă cu renume, au răspuns chemărilor patriotice ale Partidului Comunist Român, dându-şi contribuţia la lupta pentru dobândirea independeţei României, la ieşirea noastră din alianţa cu Puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite.
Primul protest a avut un mare ecou, dar, datorită unei defecţiuni, profesorul Neculce a fost arestat şi documentul a fost confiscat. Şi astfel, de pe mâna poliţiei a ajuns în mâinile lui Antonescu! Documentul a fost de mare importanţă pentru noi şi este binecunoscut… În special, o frază să vă relatez, din primul document, citez: <Poporul român sleit de un război prea lung faţă de puterile lui nu se mai poate bate. Coborâţi în stradă şi întrebaţi trecătorii, mergeţi în sate şi oraşe, ascultaţi glasul poporului. Pretutindeni veţi vedea deznădejdea în ochi şi acelaşi răspuns: Nu!>”
„Textul acestui document aparţine poporului român”
„Intrigat de această procedură a arestării profesorului Neculce şi a confiscării documentului, profesorul Danielopol a iniţiat redactarea unui al doilea memoriu-protest, în iunie ’44. […] < Noi ţinem ca, în mod deschis şi cinstit să luaţi cunoştinţă de memoriul nostrum, direct, aşa cum am intenţionat să vi-l înaintăm printr-o delegaţie de profesori şi nu pe calea poliţiei care tinde să scoboare valoarea unui act ca acela pe care avem onoarea să vi-l înaintăm în copie>. Şi semnează acest al doilea document patru profesori. […]
Văzând că nu se dă niciun rezultat asupra acestor două documente, cu data de 4 august apare un al treilea memoriu-protest care este iscălit de 10 mari figuri ale ştiinţei noastre din epoca respectivă. Este foarte clar, foarte concluziv şi foarte decisiv. < Ne găsim astăzi într-un mare moment istoric în care, dacă vom şti să luăm o atitudine, vom salva neamul şi ţara. Dacă însă vom întârzia hotărârea noastră, situaţia României va fi spăimântătoare. Nu se mai găseşte nimeni în opinia publică care să susţină continuarea războiului şi, dacă el continuă, luaţi o prea mare răspundere a situaţiei. De aceea facem un nou şi călduros apel la Domnia voastră, rugându-vă ca să faceţi posibilă încheierea armistiţiului…> […]
Iritat însă, Antonescu ameninţă că toţi semnatarii memoriilor-protest vor fi predaţi Ambasadei germane hitleriste ca trădători şi îi oferă posibilitatea de a-şi retrage acest memoriu, pentru a evita arestarea semnatarilor. Desigur că n-a avut ce să le facă, fiind prea mare personalitatea lor ştiinţifică. Danielopol răspunde însă că textul acestui document aparţine poporului român reprezentat atunci prin intelectualii săi cei mai de vază, şi, ca atare, nu poate trăda voinţa lui. <Întâmplă-se ce s-o întâmpla>, a spus el atunci.”
„Cadrele medicale au răspuns cu devotement şi însufleţire chemărilor PCR”
„Acuma stau şi mă întreb: de ce cadrele medico-sanitare au răspuns masiv chemărilor Partidului Comunist Român în acele momente de grea răscruce prin care trecea ţara? Prin însuşi specificul profesiunii lor, venind în contact cu suferinţele maselor, cadrele medico-sanitare erau mai pregătite să înţeleagă exigenţa apărării, drept care au răspuns cu devotement şi însufleţire chemărilor Partidului Comunist Român pentru susţinerea efortului menit să determine scuturarea jugului fascist şi instituirea unei orânduiri democratice. Aici, la acest spital, pe parcusrul anilor, noua orânduire a dat tot concursul moral şi material pentru dezvoltarea acestui spital într-un adevărat centru ştiinţific şi de asistenţă medicală. Astfel, a luat fiinţă în cadrul vechii clinici medicale Institutul de Fiziologie Normală şi Patologică al cărui nume e <Prof. Danielopol>, Institutul Oncologic din cadrul vechii Clinici chirurgicale, după cum şi Maternitatea Filantropia care cunoaşte astăzi o dezvoltare substanţială. De semenea, tot în incinta spitalului funcţionează în continuare Academia de Medicină care este un adevărat for coordonator al activităţii de cercetare pe plan naţional în domeniul medicinei.
După eliberarea ţării noastre, mulţi medici şi farmacişti, semnatari ai memoriilor de protest, au promovat în activitatea didactică şi ştiinţifică. Concepţii înaintate au combătut atitudinile retrograde şi manifestările de huliganism pe care le introduseseră, ca o diversiune, în facultăţi şi instituţii sanitare, elementele fasciste. Iar personalul spitalului s-a angajat cu toate forţele la construirea noii societăţi. Încadrându-se pentru lupta pentru o Românie socialist, mulţi au adus un însemnat aport la dezvoltarea medicinei noastre, continuând lupta pentru apărarea păcii cu mai multă vigoare.”
[Interviu realizat la Muzeul Municipiului Bucureşti, 1974]
