După ieşirea Marii Britanii din Uniunea Europeană, mai mulţi analişti au fost de părere că Brexitul poate să declanşeze un efect de domino şi pentru alte state. În special, din centrul şi sudul Europei, o serie de ţări pot urma exemplul britanic. Astfel s-a vorbit în mass media internaţională despre Polexit, Huxit, sau chiar Italexit. Fostul preşedinte al Academiei de Ştiinţe Ungare, profesorul de istorie şi de economie Berend T. Iván, în cartea sa The contemporary crisis of the European Union (Crizele contemporane ale Uniunii Europene) apărută în New York în 2017 la Editura Routledge, şi-a exprimat opinia că, în urma crizei migraţioniste din 2015, partidele antiintegraţioniste din Europa s-au întărit, fapt care poate duce la dezintegrarea UE şi în acest sens Brexit-ul poate fi interpretat ca un semnal pentru alte state. Reputatul cercetător consideră că acest fenomen – întărirea curentului eurosceptic în ţările membre – împreună cu alte opt motive pot duce la sfârşitul Uniunii Europene.
Cred, însă, că situaţia din Marea Britanie nu se poate repeta foarte uşor în alte ţări europene din mai multe motive.
Primul motiv ar fi situaţia istorică specială a Regatului Unit. La începutul celui de al doilea deceniu al secolului trecut, Imperiul Britanic a obţinut cea mai mare întindere a sa. Acum un secol, în 1922 o cincime din populaţia lumii şi o pătrime din suprafaţa uscată a globului era sub dominaţia coroanei britanice. Astfel, s-a creat cel mai mare imperiu din istoria mondială. Regatul Unit se întindea din Canada până în Australia şi pe bună dreptate s-a spus că era un imperiu, unde soarele nu a apus niciodată. În doar patruzeci de ani, însă, acest imperiu – în urma războiului mondial şi a războaielor de eliberare a coloniilor – s-a prăbuşit rapid. După înfrângerile în colonii şi ruşinoasa pierdere a Canalului Suez (1956), mândria naţională britanică a mai primit un avânt în timpul războiului pentru insulele Falkland (1982), când trupele britanice au respins atacul Argentinei, care susţinea, că au un drept istoric asupra insulelor. Chiar dacă scriitorul argentinian Jorge Luis Borges a caracterizat ironic acest conflict ca „bătaia a doi oameni cheli pentru un pieptăn”, războiul din insulele Falkland a fost o ultima ocazia în care a strălucit, pentru un moment, conştiinţa imperială a britanicilor.
Destrămarea imperiului, pierdera teritoriilor, a forţei de muncă şi a resurselor minerale, însă, nu a distrus şi mentalitatea imperială a elitei britanice. Şcolile de top, cum sunt Eton, Wycombe Abbey, Winchester, Ascot, St. Paul’s şi altele au scos an de an generaţii înzestrate cu conştiinţa imperială tradiţională – Rule Britannia! (Domneşte Britanie!). Campania Brexit a conservatorilor s-a fondat pe această conştiinţă, şi chiar şi aşa la referndumul din 2016 adepţii Brexit-ului au câştigat cu un scor minim. (51,89% – 48,11%).
Dintre celelalte state, doar Austria şi Ungaria pot invoca un trecut imperial (Germania nazistă are o imagine prea întunecată ca să poate să creeze referinţe), însă cele două state sunt dependente de resursele Uniunii Europene.
Al doilea motiv este cel economic. Statele în care forţele anti-integraţioniste pot fi considerate semnificative (Polonia, Ungaria, Slovenia) sunt dependenţi de bugetul UE. Ieşirea din comunitatea europeană ar însemna implicit pierderea banilor din fondurile de coeziune ale UE. Este greu de presupus că majoritatea populaţiei din aceste ţări ar vota ieşirea, doar pentru a satisface ambiţiile politice ale unor lideri populişti.
În al treilea rând, experienţa Brexit a avut efectul unei duş rece chiar şi pentru britanici. Negocierile lungi şi dificile, urmate de probleme economice şi comerciale grave au făcut ca mulţi dintre britanici care au votat pentru ieşirea din UE să-şi regrete această opţiune. S-a dovedit că Marea Britanie a pierdut nu doar din punct de vedere economic, dar şi politic, pentru că acum influenţa sa asupra politicii europene s-a restrâns considerabil. Dacă Brexitul a produs aceste efecte în cazul unei ţări cu o economie puternică şi cu o democraţie consolidată, atunci ne putem imagina dezastrul pe care l-ar produce în cazul unei ţări mici central europeană.
În aceste condiţii, ameninţările cu ieşirea din UE rămân simple exerciţii retorice şi mijloace de presiune politică a unor politicieni populişti din Europa.
Székely Ervin, RADOR
