În 1958, după terminarea studiilor militare la Moscova, generalul Ștefan Kostyal s-a întors în țară plin de speranță că va primi o funcție de comandă în armată. Spre surprinderea lui, a fost numit doar locțiitor al generalului Iacob Teclu – comandanul Academiei Militare. De acolo, după un an, a fost numit şeful Direcţiei de Control al Ministrului Apărării, iar apoi a fost mutat pe o funcție mică – şeful sportului în armată. Nici în această poziție nu a stat mult timp, fiind repede trecut în rezervă datorită strânselor legături cu sovieticii. Generalul Kostyal credea că legăturile lui cu Ambasada URSS la București sunt normale într-un stat socialist și l-a considerat pe Nicolae Ceaușescu vinovat de marginalizare și de excluderea lui din armată. Nemulțumit, Șefan Kostyal a început să ia legătura cu militari și cu activiști PCR marginalizați și ei. Generalul Kostyal a ajuns la concluzia că organizați și cu ajutor sovietic vor reuși să-l înlăture de la putere pe Nicolae Ceaușescu. Încurajat de ceilalți complotiști, generalul Ștefan Kostyal a alcătuit planul unei lovituri militare prin care să-l înlăture de la conducere pe Nicolae Ceaușescu.
„Pe mine înlăturarea lui Ceaușescu de la conducere mă preocupa de mult. Ceva trebuia făcut! Am văzut cum Partidul [Comunist] a devenit o adunătură de oameni care nu aveau absolut nimic comun cu ideologia comunistă. Cum regele Carol al II-lea își făcuse propriul partid, aşa şi Ceauşescu avea partidul lui prin care se glorifica. În ’83, trecând pe Bulevardul Magheru, mă întâlnesc cu generalul Ioniţă [fost ministru al apărării]. Am vrut să nu mă opresc, dar el venea cu braţele deschise. El totdeauna îmi zicea “tovarăşul general”, cu toate că el era ministru. Mă respecta. Nu m-am oprit şi primul lucru pe care i l-am spus: “O să vină timpul când va trebui să răspundem toţi, şi tu, şi eu, şi mulţi alţii pentru tot ce s-a făcut şi de ce am ajuns unde am ajuns.” „Dar eu nu sunt vinovat cu nimic… Hai, vino la mine!” Și de atunci o perioadă, zilnic, am mers la el la masă. El credea că eu trăiesc în mizerie. Eu trăiam modest, dar în mizerie nu am trăit. Mi-a arătat că este ascultat [de Securitate], așa că în casă nu puteam vorbi. Și el era la pensie, tot în rezervă. Şi am început să analizăm nişte lucruri şi treptat, treptat, am ajuns la concluzia că: “Trebuie făcut ceva!” După două-trei luni, am reuşit să-l conving că nu ajunge numai să trăncănim că lucrurile nu merg… “Trebuie făcut ceva! Tu ai fost ministru, există o serie de oameni care îți sunt obligaţi” Generalul Ioniță era simplu, cald cu oamenii, pe mulţi i-a ajutat, le-a dat grade, le-a dat case. Asta face ca oamenii să nu îl uite…. Şi i-am spus: “Uite, pe [generalul] Militaru vreau să îl întâlnesc.” Eu am avut un grup de oameni cu care puteam porni să facem ceva. Am avut pe colonel de marină Bejan Anton şi nişte artişti. Pe generalul Ioniță a fost greu să îl conving sa trecem de la vorbe la fapte …. pentru că de bine de rău avea pensie de ministru, aprovizionare [de la gospodaria de partid], vilă de la Biroul Politic etc. Deci, avea ceva de pierdut. Încetul cu încetul, am reuşit să-l conving să facă ceva. (…) Eu aveam trecere la Ambasada Sovietică, fiindcă soţia mea împreună cu copilul locuiau la Moscova. Când venea, totdeauna mergeam cu ea la ambasadă, câteodată zilnic. Deci, eu aveam trecere la Ambasada Sovietică. De multe ori mergeam la ambasadă şi mă aşezam în sala de aşteptare, citeam revistele, ziarele. După vreo două ore ieşeam şi plecam acasă. Securiștii se întebau: „A stat două ore. Ce a făcut? Ce a primit?” Şi se fereau, într-un fel, să facă ceva, ca să nu fie neplăceri [cu sovieticii]. I-am spus lui Ioniță: „Vreau să-l văd pe generalul Militaru [fost șef al Marelui Stat Major], să vorbesc cu el.” „Bine, mâine ne întâlnim.” A doua zi a venit cu Militaru. Şi de aici au început grupurile noastre să se adune. Militaru reprezenta un grup de oameni, pe Iliescu, un grup de securişti. Ioniţă s-a întâlnit cu Iliescu… Asta în ’84, primăvara. Deci, în ’83 m-am întâlnit cu Ioniţă pe bulevard. Întâlnirea cu Iliescu a fost în ’84, primăvara, pentru că ’85 am fost arestat. (…) Planul era următorul: atunci când Nicolae și Elena Ceaușescu erau plecaţi din țară, noi îi reținem pe principalii colaboratori ai lui Ceaușescu: Ion Dincă, [Ilie] Ceaușescu, [Emil] Bobu, [Tudor] Postelnicu… Un grup de comando trebuie să-i reţină. Aveam pregătite mai multe case unde puteam să-i ducem: aveam o casă într-o comuna pe drumul Constanţei, aveam o casă la Târgovişte, a unui fost contraamiral, amic de-al meu, care a învăţat şi el în URSS. Mai aveam o casă la Giuleşti, mai avea Ioniţă… În același timp o altă echipă, cu Militaru şi cu Ioniţă, care nu demult au ieşit din armată, în uniformă, să intre în Ministerul Apărării Naționale. Acolo aveam pe [generalul] Logofătu, locţiitor de stat major, încă avea Ioniţă cunoştinţe dinăuntru astfel că puteam folosi armată pentru a contracara o acţiune de represie [din parte Securiății]. Planul l-am facut din timp eu cu Ioniţă. În complot a fost cooptat și Gheorghe Apostol, ilegalist, un apropiat colaborator al lui Gheorghiu Dej, care era ambasadorul României în Brazilia. Apostol, care a avut două întâlniri cu Ioniţă, a primit un document pe care trebuia să îl dea publicităţii în presa străină. Era un material de protest împotriva sistemului de guvernare a lui Ceauşescu. (….) Într-o zi primesc telefon de la Militaru să ne-ntâlnim… Mă-ntâlnesc cu el şi îmi spune că acţiunea se va declanşa a doua zi dimineaţă, aşa că astăzi trebuie neapărat anunţată Ambasada Sovietică. “Bine!” Am mers direct la Ambasadă pentru că era vorba de o zi.… Am luat pe unul din ajutoarele mele să fie martor – l-am luat pe colonelul de marină Bejan Anton. Nu ne-a primit ambasadorul. Am fost primiți de secretarul cu probleme speciale căruia i-am spus: “Mâine dimineaţă, se va declanşa acţiunea. Dumneavoastră să ştiţi că nu e îndreptată împotriva obligaţiilor pe care le are ţara noastră, noi le respectăm pe mai departe. Acţiunea este pentru schimbări în interior, pentru lichidarea familiei Ceauşescu (…) şi trecerea la o formă de conducere colectivă. În primul rând trebuie constituit un consiliu provizoriu revoluţionar care să preia imediat treburile ţării”. Toate astea le-am explicat. Tipul a rămas mirat, cu gura căscată. Și eu am plecat liniştit [că mi-am îndăplinit misiunea].”
[Interviu realizat de Virginia Călin, 1996]
