Tocmai în ţara cea mai stabilă din fosta URSS s-a clătinat puterea, la începutul lunii ianuarie. Demonstraţiile, care s-au declanşat în Kazahstan în urma majorării preţului carburanţilor, s-au transformat miercuri seara în lupte armate dintre demonstranţi şi forţele de ordine. În urma incidentelor, s-au înregistrat zeci de morţi atât în rândul protestatarilor, cât şi a poliţiştilor. De la câştigarea independenţei din 1991, în Kazahstan a funcţionat un regim semidemocratic-autoritar, dar ţara avea o economie stabilă şi a reuşit să stabilească relaţii bune atât cu Moscova şi Beijing, cât şi cu Occident. Joi, însă, – oficial, la cererea kazahă – Organizaţia de Securitate Colectivă (ODKB) condusă de Rusia a trimis trupe de menţinerea păcii în ţara centro-asiatică, ceea ce este un caz fără precedent în istoria organizaţiei. Organizaţia de Securitate Colectivă este o alianţă militară din care fac parte Rusia, Belarus, Armenia, Kazahstan, Kîrgîzstan şi Tadjikistan. Această organizaţie nu a intervenit, încă, în conflicte regionale, nici măcar în cel dintre Armenia şi Azerbaidjan din 2020. Acolo, Rusia a trimis trupe de menţinerea păcii, însă doar după ce Azerbaidjan, practic, a câştigat războiul.
Se pare că nu numai analiştii, dar nici conducerea kazahă nu au crezut că se poate produce destabilizarea ţării după anunţarea liberalizării autogazului (LPG) din 2 ianuarie. Când au apărut primele proteste în vestul ţării la Zhanaozen, guvernul nu a avut nicio reacţie timp de două zile. Autorităţile credeau că intervenţia poliţiei şi folosirea gazelor lacrimogene va stopa demonstraţiile. Nu s-a întâmplat aşa şi situaţia nu a putut fi salvată nici după ce guvernul a anunţat că preţul LPG va reveni la nivelul de dinainte de liberalizare (în zonă, majoritatea maşinilor funcţionează cu gaz). Mai mult decât atât, nici demisia prim-ministrului nu a calmat spiritele, dimpotrivă protestele s-au extins cu repeziciune în toată ţara. De altfel, în sistemul constituţional din Kazahstan, puterea adevărată este exercitată de preşedintele şi nu de prim-ministrul. Sinteza evenimentelor de miercuri o puteţi citi în analiza noastră publicată recent.
Ce s-a întâmplat între timp?
- Potrivit rapoartelor poliţiei, în cursul nopţii de miercuri spre joi, mai mult de zece protestatari au fost împuşcaţi mortal în Almatî. Este vorba despre cei care au asaltat clădiri guvernamentale. Forţele de ordine consideră acţiunea ca una antiteroristă.
- Joi dimineaţă, agenţia de ştiri TASS din Rusia, citând surse ale poliţiei a transmis că 12 persoane dintre forţele de ordine şi-au pierdut viaţa şi 353 au fost răniţi.
- ODKB a specificat în cadrul unui comunicat că trupele de menţinerea păcii nu participă la restabilirea ordinii, ci apără obiective speciale, cum este staţia spaţială din Baikonur.
- Activitate băncilor s-a suspendat pe întreg teritoriul ţării, în unele zone nu funcţionează internetul, reţelele de telefonie nu funcţionează la parametri normali şi emisia televiziunilor este blocată.
Potrivit portalului Meduza.io, marţi, au apărut oameni înarmaţi printre demonstranţi, grupul acestora a reuşit să preia controlul asupra aeroportului din Almatî.
Festina lente
În cei treizeci de ani de la câştigarea independenţei de către fostele ţări sovietice, majoritatea acestora au cunoscut un declin economic în urma îngreunării prezenţei pe pieţele fostei URSS. Spre deosebire de acestea, Kazahstan a înregistrat o dezvoltare economică semnificativă datorită resurselor de petrol şi gaze naturale. În plus, spre deosebire de Uzbegistan sau Azerbaidjan (la fel bogate în resurse naturale), în Kazahstan nu au avut loc conflicte interetnice şi nici dictaturi absurde (ca în Turkmenistan). Astfel, țara şi-a putut consolida, treptat, un nivel de trai invidiat de către celelalte ţări post-sovietice.
Kazahstan are o suprafaţă de 2,6 milioane de km pătraţi, o populaţie de 19 milioane din care 63% sunt cazahi, 24% ruşi sau persoane din fosta URSS şi 200 de mii de etnici germani (descendenţii celor deportaţi acolo de regimul sovietic). Pe lângă kazahă, şi rusa este limbă oficială. Ţara face parte din uniunea vamală creată de Moscova, are un rol special în ODKB, dar nu se poate afirma că ar fi subordonat Kremlinului. În ultimele 15 ani, Kazahstan încearcă să menţină un echilibru în ceea ce priveşte relaţiile sale externe între Rusia, China şi Occident. Astfel, în sectorul petrolier – care defineşte economia ţării – sunt prezente firme americane, europene, ruseşti şi chinezeşti. Jumătate din exportul de 47 miliarde de dolari al Kazahstanului îl reprezintă ţiţeiul, iar un sfert – alte substanţe minerale. Ţara este primul exportator de uraniu din lume.
Moscova a trebuit să accepte faptul că şi China are acces direct la petrolul din Kazahstan – această afirmaţie este valabilă şi la resursele uzbege şi turkmene – ceea ce înseamnă slăbirea influenţei Rusiei. În acest context, merită amintit că, în 2014, fostul preşedinte, Nursultan Nazarbaev, a declarat că este gata să părăsească uniunea vamală pentru a păstra independenţa ţării. Când acesta a mutat capitala ţării din Almatî (fostul Alma Ata) situat în sudul ţării în Nur-Sultan, care este în mijlocul Kazahstanului, atunci Nazarbaev a glumit că astfel capitala este mai aproape de Moscova. În realitatea, însă, situaţia era exact inversă: ca membru în URSS, Kazahstan a primit teritorii din Rusia şi fostul preşedinte s-a temut ca nu cumva Rusia să încerce să recucerească aceste teritorii, cum a mai făcut în Georgia şi Ucraina.
„Pleacă bătrâne!”
Astfel, oraşul Celinograd a devenit capitală, după ce numele localităţii a fost schimbată în Astana, iar, după aceea, a devenit Nur-Sultan, pentru a-l omagia pe fostul preşedinte. Sistemul acestuia practic s-a bazat pe unipartitism, mai precis această structură a fost moştenită din epoca sovietică (ca şi cum în România, Frontul Salvării Naţionale ar fi rămas singurul partid). Partidul Nur-Otan condus de Nazarbaev a obţinut procente de peste 80% la aproape toate alegerile (este adevărat că la ultimul scrutin, care a avut loc în urmă cu un an, partidul prezidenţial a primit doar 70%). Nazarbaev, ultima dată acum 23 de ani, a avut un contracandidat mai serios, care a venit din interiorul sistemului, a fost prim-ministru şi consilier prezidenţial. Akhezan Kaghezeldin, în 1998, a anunţat că va candida pentru funcţia de preşedinte. Nu a trecut mult timp de la anunţ şi a fost emisă o urmărire penală internaţională pe numele lui, a fost acuzat de corupţie şi a părăsit ţara. Nu a mai candidat la alegeri, iar Nazarbaev a câştigat cu 79%. Acesta a fost un scor slab pentru el, pentru că la următoarele alegeri a obţinut 90%.
Alegerile au fost formale, iar opoziţia a fost decorativă (ca în Rusia). În aceste condiţii, Nazarbaev şi-a putut permite să înceapă cel mai greu proiect al său şi anume transferul puterii. Aparent i-a reuşit, Kasim-Jomart Tokaiev, care a beneficiat de sprijinul lui Nazarbaev, a fost ales preşedinte, însă una din cele mai populare slogane ale protestelor declanşate acum patru zile a fost „Pleacă, bătrâne”, cu referire evidentă la fostul preşedinte a cărui statuie din Almatî ( i s-a ridicat o statuie, el fiind încă în viață) a fost dărâmată. Practic, Nazarbaev, deși a plecat, el a rămas la putere: a demisionat din funcţia de preşedinte, dar şi-a păstrat pentru încă doi ani funcţia de preşedinte al partidului şi tot el conduce Consiliul de Securitate a ţării. Din această ultima funcţie, Nazarbaev a putut să supravegheze activitatea urmaşului său. Un amănunt ilustrativ este faptul că, la sfârşitul anului trecut, s-a organizat la Sankt Petersburg summit-ul informal al Comunităţii Statelor Independente la care din Kazahstan au sosit doi lideri: Nazatbaev şi Tokaiev. Preşedintele rus Vladimir Putin a discutat doar cu Nazarbaev, iar lui Tokaiev i-a promis că se va întâlni cu el cu o altă ocazie.
În urma demonstraţiilor, Tokaiev a reuşit să preia şi funcţia de preşedinte al Consiliul de Securitate, astfel există premisele cel puţin a unei schimbări de generaţii în fruntea statului.
Dar care e problema oamenilor?
Deşi demonstraţiile au început cu revendicări economice, dărâmarea statuii lui Nazarbaev arată că societatea cazahă are o problemă şi cu imobilitatea şi corupţia sistemului creat de fostul preşedinte. Aici trebuie să amintim că populaţia Kazahstanului creşte anual cu 250 de mii de oameni, iar jumătate din locuitorii ţării sunt sub 30 de ani.
Sistemul electoral şi scrutinul formal nu au fost forma legală adecvată pentru ca oamenii să-şi poată exprima nemulţumirile legate de dezvoltarea inegală a regiunilor ţării (acolo unde este petrol sunt mult mai mulţi bani), de faptul că cei care nu lucrează în industria petrolieră câştigă foarte puţini bani. Ca atare, cuvântul cheie este petrolul. Ţiţeiul a contribuit esenţial la îmbogăţirea Kazahstanului, începând din 2000 încoace. În doar zece ani (în perioada 2000 – 2010), GDP-ul ţării a crescut de 13 ori (de la 18 la 235 miliarde de dolari). Pandemia şi scăderea preţului petrolului, însă, au afectat economia ţării. Anul trecut, GDP-ul a fost doar de 170 de miliarde de dolari cu o scădere a GDP-ului cu 11% într-un singur an.
Salariul minim pe economie este o sumă echivalentă cu 371 de lei, iar inflaţia creşte de trei ani, ajungând la 9%. În aceste condiţii, dublarea preţului autogazului reprezenta o lovitură socială dură, chiar dacă nouă, celor din România, preţul de 90 de bani pentru un litru de LPG ni se pare ridicol. De altfel, creşterea preţului nu a fost o surpriză. Conducerea executivului, încă din decembrie, a avertizat că bugetul nu mai poate suporta dotarea cu o sumă echivalentă cu 2400 de lei anual costul carburanţilor pentru fiecare maşină. Firmele petroliere au pierdut 2 miliarde de dolari, astfel însă – potrivit Ministerului Energiei – nu au bani pentru modernizarea reţelelor de distribuţie, de aceea ca firmele să poată investi în infrastructură este necesar ca veniturile lor să fie comparabile cu profitul pe care îl obţin în străinătate.
Restrângerea bugetului şi dotarea preţului carburanţilor a făcut ca guvernul să intervină, însă şocul social provocat de anunţarea dublării preţului a dus la mişcări de stradă necontrolabile.
Lipsa pluripartitismul real s-a manifestat în violenţa neobişnuită a demonstraţiilor. Întrucât nu există o forţă politică prin care nemulţumirile ar fi articulate şi transformate în dezbateri parlamentare transparente, oamenii şi-au strigat nemulţumirile lor pe stradă. Acolo, însă, demonstraţiile nu au avut un lider cu care autorităţile ar fi putut să negocieze.
Székely Ervin, RADOR
