În comuna Buneşti, judeţul Braşov, în satul Viscri, atât de adorat de Prinţul Charles al Marii Britanii, la 42 de kilometri de Sighişoara, se află Ansamblul Bisericii evanghelice fortificate, cea mai pitorească şi – în pofida dimensiunilor nu prea mari – monumentală cetate ţărănească săsească, ce cuprinde între zidurile sale una dintre puţinele biserici-sală romanice ale secolului al XIII-lea. Ansamblul format din biserică, incinta fortificată, cu drum de apărare, două turnuri, două bastioane şi turn de poartă este monument istoric şi a fost inclus, în anul 1999 în Patrimoniul mondial al UNESCO.
Conform cercetărilor, construcţia a început în secolul al XIII-lea, pe locul unei vechi bazilici romane datate din secolul al XII-lea.
Având o poziţie mai retrasă, existenţa construcţiei este relativ târziu atestată documentar.
În jurul anului 1400, un registru al localităţilor pentru plata impozitului datorat episcopatului, al comitatului de Rupea (Kosd) vorbeşte despre existenţa „Alba ecclesia” – Viscris, iar aproape 100 de ani mai târziu, Viscri este enumerată printre comunele libere ale Scaunului de Rupea, cu 51 de gospodării, trei păstori, un dascăl şi … doi săraci.
Vechimea bisericii confirmă că aşezarea coloniştilor germani s-a înfiinţat la sfârşitul secolului al XII-lea, când a fost colonizată şi partea apuseană a viitorului Scaun al Rupei.
În acea perioadă, regele ungar Geza al II-lea a chemat coloniști germani (în latină Saxones, în germană Sachsen, iar în limba română sași) să populeze partea estică a regatului său, iar la scurtă vreme peste 200 de biserici sătești au fost fortificate, într-o vreme în care, totuşi, legile canonice permiteau fortificarea lăcașelor de cult numai în situații excepţionale.
Aceşti colonişti germani, care au poposit la Viscri ca imigranţi după domnia regelui Geza al II-lea, după anul 1162, au găsit pe promontoriul din nord-estul comunei actuale o mică capelă, construită din calcar alb-verzui, de formă rectangulară, cu absidă semicirculară spre răsărit, iar printre puţinele podoabe sunt menţionate pietrele cubice ecarisate ce formau colţurile sălii şi începutul absidei, o arcadă semicirculară a intrării sudice.
Cercetările arheologice realizate aici au identificat în mormintele dinăuntrul şi din afara capelei, monede şi cercei de tâmplă de la începutul secolului XII, care datează din perioada anilor 1100-1120, şi au aparţinut unui grup de secui ce păzeau în acest punct graniţa statului maghiar feudal, înaintea sosirii coloniştilor germani.
Capela existentă aici i-a scutit pe colonişti de efortul ridicării unei bazilici romanice cu trei nave, aşa cum au fost construite în cele mai multe aşezări săseşti în decursul secolului XIII, iar adaptarea capelei la nevoile lor s-a realizat în timp şi în funcţie de evoluţia socială şi de condiţiile istorice din acea vreme.
Trebuie spus că o biserică-sală romanică mai există în zona Rupei doar în Homorod, iar în vecinătate se află biserica-sală din Criţ, care aparţinea însă, deja, stilului de trecere de la romanic la gotic.
Într-o primă etapă, capela a fost dotată cu o tribună de vest, susţinută de patru arcade semicirculare, purtate de trei coloane cilindrice. Cele trei capiteluri romanice datate din prima jumătate a secolului XIII, conservate în corul bisericii, sunt remarcabile, cel mai mare dintre ele servind drept cristelniţă.
Sala prezintă un tavan plat, absida fiind o semicalotă, lungimea capelei era de 13,5 m, a sălii de 9,80 m, lăţimea sălii în vest de 7,8 m şi în est de 8 m.
Laturile rotunjite din partea inferioară sunt decorate cu un scut central puţin reliefat şi două jumătăţi de scuturi laterale, cele două capiteluri mai mici fiind la fel ornamentate şi având pe una din laturi patru mici scuturi egale.
De fapt acesta este stilul construcţiilor de secol XIII, astfel de tribune fiind construite în bisericile din zona Sebeşului.
Turnul de locuit, construit la 4 m distanţă în vest de capelă, aminteşte de donjonul greavilor de la Câlnic şi Gârbova, la fel forma ovală a incintei cu care s-a înconjurat cetatea cuprinzând vechiul cimitir cu capelă.
Viscri nu a servit niciodată drept proprietate nobiliară, iar familia greavului – şeful obştii săteşti a ridicat, pentru uz personal, turnul de locuinţă, în a doua jumătate a secolului al XIII-lea.
Spre finalul secolului al XIII-lea, magisterul Akus a dorit să cumpere întreg satul, dar intenţia sa nu a fost, în cele din urmă concretizată.
În secolul al XIV-lea, ansamblul intră în posesia obştii, care trece la modificarea părţii estice a capelei, prin construirea, în locul convexităţii absidei, unui cor devenit trapezoidal, închis în est, cu absidă semicirculară sprijinită de şapte contraforturi.
În nordul sălii s-a construit noua sacristia, iar cea veche a fost folosită parţial ca osuar.
Această a treia perioadă de construcţie coincide şi cu fortificarea bisericii. Au fost prelungiţi pereţii laterali ai capelei care au permis racordarea bisericii-sală la donjon, iar la parter s-a realizat o intrare, pe latura estică, printr-un toc de piatră în arc frânt, cu ambrazură al cărei profil – baghetă semicilindrică între două cavete – este aproape identic cu ambrazura intrării din peretele nordic al bisericii-sală din Homorod, cu diferenţa că aici este închisă semicircular.
Scările din grosimea zidului permit accesul la nivelele superioare, iar la al patrulea nivel, meterezul estic a fost transformat în intrare spre podul bisericii, fiind acoperit, ca toate meterezele turnului, cu lespezi şi cu bârne, acoperite de o mică streaşină, deasupra căreia s-a mai înălţat zidul turnului cu un metru pentru guri de tragere deschise sub acoperiş.
Pentru a putea folosi la tragere şi ferestrele mici, în dreptul lor s-a construit o platformă, la vest s-a creat, prin prelungire, un al doilea portal al sălii, iar corul şi sala au fost boltite, cu penetraţii şi nervuri de teracotă, sistem obişnuit în bisericile săseşti datate la 1500.
În anul 1743 – conform unei inscripţii de pe arcul triumfal – , bolţile au fost înlocuite printr-un tavan casetat în sală şi unul cu stucatură în cor şi s-a demolat şi catul de apărare de deasupra corului, aşezându-se acoperişul direct peste arcadele de apărare.
Au fost descoperite în zidărie mari fragmente de fresce, însă pictura a fost parţial distrusă la înălţarea corului, strane cu picturi fitomorfe gotice şi renascentiste, datate 1694, sunt aşezate de-a lungul peretelui de vest, tribunele de lemn, cu balustrade pictate, datează din anul 1717, iar stranele de pe latura de sud din anul 1783, tot mobilierul pictat conferind o notă aparte şi o valoare etnografică deosebită interiorului.
Sectoarele de sud, est şi nord-est, zidul din piatră de râu şi de câmp, atingând între 5,5-7 m înălţime sunt elementele ce au fost păstrate din incinta ovală a secolului XIII, iar poarta a fost probabil întotdeauna situată în sud-est, drumul urcând spre ea panta lină a promontoriului. După fortificarea din începutul secolului al XVI-lea, sectorul sud-estic a fost dotat cu două turnuri şi două bastioane, iar turnul din sud, cu trei nivele şi coridor de apărare devansat pe console din lemn, şi bastionul de sud sunt unite sub acelaşi acoperiş. La origine acesta purta acelaşi coridor de apărare, în cele trei nivele intrându-se din curtea cetăţii, dar în secolul al XIX-lea bastionul din est şi-a pierdut nivelul de apărare, caturile inferioare au fost transformate în locuinţe cu încălzire, iar catul superior a servit, până în anii 1960, pentru păstrarea slăninii sătenilor !
Coridorul de apărare şi acoperişul bastionului de sud sunt unite cu cele ale turnului de sud, nivelele inferioare ale bastionului de sud au fost comasate într-o singură sală mare, cu intrare pe latura de est, iar turnul de poartă a fost aşezat în spatele intrării, în incintă.
Accesul spre nivelele superioare, situate pe latura apuseană, era posibil iniţial doar prin scări mobile, însă, în prezent, turnul din sud este legat de coridorul de apărare al bastionului şi al turnului de sud printr-o platformă aflată în faţa acestui turn la cel de-al treilea nivel, spre care urcă două scări de lemn.
În secolul al XVII-lea, panta vestică ce era mai puţin expusă atacului, a fost întărită printr-un zid rectangular, aici regăsindu-se sectorul nord-vestic al incintei, două turnuri devansate, plasate în nord – cu trei nivele, construit în anul 1630 de către arhitectul Johann Hartman şi vest – cu patru nivele, ridicat în anii 1648-1649. Ambele turnuri au coridoare de apărare cu parapet de paiantă, îmbrăcat ulterior în scânduri, nivelul superior al turnului de vest are mici ferestre spre nord şi sud, iar în colţul de nord-est are orificiu pentru evacuarea fumului din vatră, fiindcă servea ca locuinţă preotului în caz de asediu.
Secolul al XVIII-lea a adus un al doilea cordon de zid în jurul cetăţii, la nivelul de un metru, iar în incintă, coridorul de apărare a fost înlocuit printr-un şopron, acoperit într-o singură pantă, ce coboară de pe coroana curtinei către un zid mai scund, ridicat la 3-4 m distanţă, şi având 19 mari intrări dreptunghiulare.
Anii 1970-1971 au adus ample lucrări de restaurare a cetăţii, fiind reconstruit coridorul de apărare al bastionului de est.
Biserica de la Viscri face parte din Patrimoniul UNESCO începând din anul 1999 și a fost restaurată recent de Fundația “Mihai Eminescu Trust”, patronată de Prințul Charles al Marii Britanii, un mare iubitor al acestor meleaguri, cel care a contribuit semnificativ şi la reabilitarea altor obiective din sate ale Transilvaniei – Criț, Meșendorf, Mălâncrav, sau Saschiz.
Remarcabil este aici şi muzeul din interiorul cetății, din fostele clădiri anexe din complex, care include obiecte deosebit de interesante, familia de saşi care se ocupă de monument organizând aici o colecţie muzeală cu valenţe etnografice de excepţie.
În anul 2016, Biserica Fortificată de la Viscri a fost inclusă în top 5 cele mai frumoase biserici din lume – fiind depășită în clasament doar de Sanctuarul Las Lajas (Columbia) care este pe primul loc, Biserica de Doage Borgund (Norvegia), Biserica Bethleem (Iran) și Biserica Înaltă Notre Dame (Franța) -, biserica de la Viscri fiind singura din România care a ajuns în respectivul clasament realizat de jurnaliștii de la publicaţia britanică The Telegraph, care menţionează: „Nu este un castel, a fost odată o capelă, iar acum este biserică. Acest loc de venerare, Luterană de la Reformare, a fost iniţial o capelă, dar mai apoi, transformată într-o biserică cu o singură încăpere în secolul al XVI lea. Interiorul fortificației este unul relativ simplu, cu componente de lemn negru”.
Am vizitat Viscri şi am rămas impresionat. Am înţeles de ce confraţii de la The Telegraph apreciază în mod deosebit ansamblul cetăţii fortificate, şi am aflat ce a găsit prinţul britanic aici: după primii paşi pe drumurile de ţară ale satului, găseşti oameni gospodari, ţărani autentici, peisaje de o superbitate copleşitoare, case vechi de sute de ani, care unui romantic îi pot lua pur şi simplu minţile.
Am găsit aici un colţ din România autentică, cu parfum arhaic, curată, cu reguli, molcomă dar plină de viaţă, o gură de rai din care, pur şi simplu, nu îţi mai vine să pleci.
Fotografii din arhiva personală, iulie 2016
