De la ţarii Rusiei până la Lenin şi Stalin, fiecare lider rus a crezut în ideea că tributul plătit în bani şi sânge îi dă dreptul Rusiei să fie un mare imperiu. Acum când trupele ruseşti merg în Kazahstan. se pare că şi Putin este de acord cu înaintaşii săi – a scris Nina L. Khrushcheva (Nina Hruşciova), strănepoata fostului secretar general al Partidului Comunist al URSS, Nikita Hruşciov, cea care în prezent este profesorul Universităţii New School din New York, pe portalul Project Syndicate. Trupele speciale Speţnaz au apărut în Kazahstan pentru înăbuşirea protestelor într-un moment în care armata rusă s-a aliniat la frontiera Ucrainei şi la numai 15 luni după ce militarii ruşi au intervenit în conflictul armat dintre Azerbaidjan şi Armenia. Desigur – scrie autoarea – nu se poate şti ce este în capul „Sfinxului de la Kremlin”, dar orice intenţii ar avea, acţiunile lui subminează iremediabil acea idee, care a fost baza creării Federaţiei Ruse, în urmă cu 30 de ani. Despre Boris Elţîn, azi, se vorbeşte foarte puţin, şi dacă totuşi este amintit, atunci este evocat doar alcoolismul lui şi sărăcia, care a urmat trecerea la economia de piaţă. Cu toată acestea, Elţîn a fost cel care a realizat primul că susţinerea imperiului are costuri imense şi aceasta este cauza sărăciei şi ţinerii ruşilor într-un stat poliţionesc. Elţîn a ajuns la concluzia că doar prin eliminarea acestor costuri, adică desfiinţarea imperiului şi întroducerea economiei de piaţă poate să aducă libertate şi prosperitate pentru poporul său. Însă, omul căruia i-a dat puterea în 1999 [este vorba de Vladimir Putin n. r.] se pare că este decis să abandoneze acest adevăr. Poate că Putin nu vrea să reconstruiească imperiul, dar cu siguranţă vrea să recucerească controlul asupra fostelor republici sovietice, însă acest proiect este foarte costisitor.
Nu se ştie cât a cheltuit URSS pentru susţinerea imperiului, dar ştim că pentru producţia industrială şi tehnică militară s-a alocat 80% din produsul intern brut. Şi în acest calcul nu este menţionat preţul plătit în sânge în cadrul invaziei Afganistanului, începând din 1979. Ruşii ştiau toate acestea, dar au crezut că trebuie să-şi asume acest sacrificiu, aşa cum la fel au crezut şi cetăţenii francezi, austro-ungari şi britanici în perioade de glorie a imperiilor lor. Liderii ruşi au crezut sincer că aceste costuri sunt legitime. Nu este exclus că au fost cuprinşi şi de o misiune civilizatoare, dar cu certitudine a fost mai importantă pentru ei ideea că imperiul garantează securitatea naţională.
Istoria, însă, ne învaţă altceva: controlul imperial deseori duce la abuzuri, slăbeşte siguranţa puterii şi grăbeşte destrămarea imperiului. În Rusia, costurile ambiţiilor lui Putin sunt în creştere. Să luăm doar cheltuielile militare care în 2013 (adică anul premergător intervenţiei din Ucraina, anexarea Crimeei şi sprijinirea separatiştilor din Doneţk şi Lugansk) au crescut de la 3,8% la 5,4% din GDP. În anii următori, cifrele au scăzut un pic, dar acum din nou sunt pe un trend de creştere. Trupe ruseşti staţionează în regiunea Abhazia, din Georgia, pe teritorii de dincolo de Nistru, în Nagorno-Karabah, Kazahstan, Kârgâzstan şi în Belarus, astfel creşterea cheltuielilor militare este explicabilă.
Este mai greu de exprimat în cifre costul strategiei imperiale, dorită de Putin. Intenţiile imperiale ale Kremlinului, mai ales anexarea Crimeei, au pus sub semnul întrebării acordurile care au încheiat războiul rece în Eurasia de la Marea Baltică până la strâmtoarea Berring. Celelalte puteri ale lumii, mai ales Statele Unite şi China, fac tot posibilul pentru a păstra acel status quo existent înaintea ocupării Crimeei, pe care Putin vrea să-l răstoarnă. Acordurile de după războiul rece au făcut posibile pentru Rusia redirecţionarea banilor de la bugetul armatei către scopuri sociale. „Dividendele păcii” au făcut posibile nu doar transformarea economică a Rusiei, dar şi dezvoltarea de lungă durată a Occidentului, care s-a terminat cu criza din 2008. Cel mai mult, însă, a câştigat China, dacă ne gândim la faptul că, în urmă cu 40 de ani, o armată impresionantă rusă a staţionat la frontiera ruso-chineze şi mii rachete cu focoase nucleare erau îndreptate către oraşe chinezeşti. Astfel, sfârşitul războiului rece a făcut posibil pentru Beijing ca, din banii pe care până atunci i-a alocat pentru apărare, să investească în dezvoltare economică şi succesele obţinute în ultimii 30 de ani dovedesc această teză. Cunoscând acest tablou, putem să ne imaginăm cum interpretează preşedintele chinez Xi Jin-ping această evoluţie, având în vedere că Kazahstanul are o frontieră de 1800 de km cu China.
Potrivit studiilor prestigiosului institut Levada, ruşii nu privesc cu ochi bun ambiţiile imperiale ale lui Putin şi nu vor să sacrifice nivelul lor de trai pentru a creşte importanţa globală a statutului Rusiei. Acest fapt ar trebui să fie de ajuns să îl convingă pe Putin să abandoneze proiectul său imperial. Dacă nu, atunci probabil că va reîncepe rivalitatea Rusiei cu China. Nu este însă sigur deloc că Putin va acţiona raţional, deja desconsideră învăţămintele istoriei propriei sale ţări – scria Khrushceva.
Székely Ervin, RADOR
