…Cu aceste cuvinte, filosoful Constantin Noica a oferit una dintre cele mai profunde caracterizări ale poetului naţional al românilor.
Mihai Eminescu avea să schimbe ierarhia valorilor anterioare. Adulat, defăimat, iubit, duşmănit, înţeles sau neînţeles, cenzurat sau chiar folosit ca instrument al propagandei proletcultiste, el a fost, este şi va fi o prezenţă nu numai în literatură, dar şi în conştiinţa noastră. Atrase de fantasmele romantismului său spiritualizat, ori de vizionarism, de originalitatea lirică, de metafizica poetică, de naţionalismul său, generaţii întregi şi-au hrănit conştiinţa din versurile şi proza eminesciană. Sunt critici literari care consideră că odată cu Oda (în metru antic) începe poezia modernă românească: „Piară-mi ochii tulburători din cale,/ Vino iar în sân, nepăsare tristă;/Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!”. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea criticul şi eseistul Titu Maiorescu exprimase aceeaşi părere: „Pe cât se poate omeneşte prevedea, literatura poetică română va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire până astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării româneşti”.
Asemeni vieţii sale tumultuoase, posteritatea lui Eminescu a fost şi ea destul de „zbuciumată”, poetul nefiind scutit de a fi fost transformat în mijloc propagandă în programa de învăţământ a regimului comunist. Într-un interviu din 1999 pentru Arhiva de istorie orală, Josette Majdanek, realizator de emisiuni literare la Radiodifuziune, avea să-şi amintească din perioada studiilor la Facultatea de Litere: „Singurul obiect de fapt făcut ca lumea la facultate a fost literatura clasică rusă; literatura română, [aflată] <în reconsiderare>, a fost, cel puţin în anul II de facultate, a fost ceva groaznic! Din Eminescu am făcut [doar poeziile] Împărat şi proletar… şi Viaţa: [<O sărmană umbră, orfană şi slabă,/ De care-n mulţime nimenea nu-ntreabă/ Din zori până-n noaptea neagră şi târzie/ O vezi printr-o albă perdea străvezie/ Cum mereu lucrează s-aibă pâine goală,/ Frig şi insomnie, lacrime şi boală…>] Ăsta a fost Eminescu la facultate atunci…”
În decursul timpului, tineri cu diferite orientări politice au simţit nevoia să se raporteze la Eminescu, să caute la el validarea propriilor opţiuni, să îşi ia hrana spiritului şi imboldul în acţiuni.
Mihai Novicov, cel care avea să devină în anii comunismului scriitor, critic literar, reprezentant al realismului socialist, care fusese închis în perioada 1934-1944 pentru acţiunile sale comuniste, povestea mult mai târziu:
„La [închisoarea] Doftana am cunoscut mai mulţi bucureşteni. Printre alţii, am cunoscut şi pe […] profesorul Petre Constantinescu-Iaşi, mă rog, care era foarte stimat şi foarte iubit de noi toţi. El a fost acela care a pus bazele <bibliotecii de la Doftana>. Acolo, la bibliotecă, el a creat un grup de studenţi, mă rog, cu care discutam şi probleme de filosofie, probleme de literatură. Şi din acest grup s-a creat pe urmă resortul de comunişti din Doftana care au organizat în 1939 acel <Festival Eminescu> despre care s-a scris în [revista] România Literară, amintindu-se un lucru: că în program erau şi nişte poezii originale, scrise de poeţii Doftanei şi închinate lui Eminescu. Textele nu s-au păstrat, însă menţiunea există în program.”
[Înregistrare realizată la Muzeul de Istorie a Municipiului Bucureşti, 1974]
Costel Ceacu, student la Facultatea de Litere, membru al organizaţiei de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc, a participat la organizarea demonstraţiei de protest faţă de guvernul comunist proaspăt instalat de ocupanţii sovietici, demonstraţie ţinută în 8 noiembrie 1945. Pregătirile pentru mitingul de atunci din Piaţa Palatului au inclus şi o vizită la mormântul lui Mihai Eminescu, poetul care însufleţea tinerii în momentele de cumpănă ale neamului.
„8 noiembrie 1945: cu cîteva zile înainte vă pregăteaţi…
Sigur. Şefii de la organizaţiile din facultate au fost puşi la punct, au adus la cunoştiinţă în aula lor, acolo, tineretului în general – nu chiar toată lumea e naţional-ţărănistă, liberalii aveau grupul lor… Încât, stabilirea [punctului central al manifestaţiei] a fost aşa, ca un fel de raze care se centrau spre Palat, pe Piaţa Palatului, de fapt noi spuneam <la statuie>, la statuia lui Carol. […]
Spuneaţi că dimineaţă v-aţi strâns la cimitirul Bellu, la mormântul lui Eminescu…
Da, da… Au zis cine vrea să se ducă … Bineînţeles că noi, cei de la [Facultatea de] Litere am fost un grup. Erau nişte fete … Lidia Şteflea care era nepoata generalului Şteflea, aşa, mai erau de la Istorie, au fost două … A fost o comemorare a lui Eminescu… […] Apoi ne-am întors la partid.”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
1989 a fost anul în care întreaga ţară a comemorat centenarul morţii poetului naţional al românilor. S-au organizat activităţi culturale, s-au tipărit cărţi, s-a bătut o medalie, s-a dezvelit o placă comemorativă. Despre una dintre manifestările acelui an, păstrăm în arhiva noastră o mărturie de excepţie, un document sonor care are o dublă valoare. Prima este dată de faptul că mărturia aparţine regretatului actor Ion Caramitru. A doua, este valoarea de simbol a „întâlnirii cu Eminescu” exact în zilele Revoluţiei, o întâlnire pe care românii au făcut-o „incendiară” pentru că aveau nevoie, din nou, să îşi hrănească spiritul, conştiinţa lor de oameni liberi… Trebuie amintit că actorul Ion Caramitru era un mare iubitor al poeziei eminescinene pe care o recita ca nimeni altul, cu diverse prilejuri. În 1964 fusese admirat în rolul lui Mihai Eminescu, în piesa scrisă de Mircea Ştefănescu…
„Pe 20 decembrie am plecat din Bucureşti la Cluj. Era <Anul Eminescu> în ’89, să ne amintim, se împlineau 100 de ani de la moartea [poetului] şi fusesem invitat de profesori de la Universitatea din Cluj la o <întâlnire Eminescu>, cu ei şi cu studenṭii. Şi ei ar fi vrut să mă duc în [15] iunie, cum era normal, eu n-am putut şi am tot amânat. Şi ultima dată posibilă a fost de 20 decembrie, înainte de încheierea anului.
Am luat avionul în ziua de 20 dimineaṭă, am lăsat maşina în parcarea de la Aeroportul Băneasa, am ajuns la Cluj, acolo mă aştepta profesorul Stănescu care mă invitase, cu încă cineva care avea maşină şi-n maşină acel cineva care conducea maşina lui ne-a povestit că venise de la Timişoara şi ne-a spus cu lux de amănunte ce trăise la Timişoara. Am ajuns la Universitate, profesorul mi-a spus că rectorul e speriat şi vrea să anuleze întâlnirea – primise dispoziṭii să nu se facă adunări. Şi atunci zic <Mergem la el să stăm de vorbă>. M-am dus la el şi l-am convins, i-am spus: <Trebuie să fii nebun, cum să opreşti…? E vorba de Eminescu!> Şi, deşi tremura de frică, a zis: <Bine…> Am făcut întâlnirea asta care a fost incendiară aş putea să spun!…
După care, m-am dus la hotel. A doua zi aveam avion, să mă întorc, pe 21. În seara aia am prins Europa Liberă la radioul din cameră, […] am auzit toate reportajele despre Timişoara, cu înregistrări de-acolo şi mă rugam la Dumnezeu să pot să ajung acasă…”
[Interviu de S. Iliescu şi O. Silivestru, 2012]
A trecut mai bine de un secol de când Mihai Eminescu tulbură şi însufleţeşte, ne face să îl simţim ca fiind „conştiinţa noastră cea mai bună”. Au trecut 11 ani de când ziua naşterii sale, 15 ianuarie, a devenit Ziua Culturii Naţionale, o sărbătoare care prilejuieşte promovarea valorilor noastre cultural-artistice. Cu fiecare an care trece, sperăm „să învăţăm” să facem acest lucru mai bine, cu mai multă preţuire şi mai mult entuziasm.
