Invadarea Cehoslovaciei în 1968 de către trupele sovietice a arătat că Moscova nu permite ca țările aflate în sfera sa de influență să aibă inițiative, să introducă unele reforme. În perioada aceea, relațiile României cu URSS nu erau cordiale. A avut loc o oarecare distanțare de sovietici: URSS și-a retras trupele de pe teritoriul României și consilierii sovietici au plecat acasă. În plan economic, la începutul anului 1964, România a respins public “planul Valev” prin care sovieticii doreau crearea unui “complex economic interstatal” (Basarabia, sudul Ucrainei, sud-estul României şi nordul Bulgariei) prin dezvoltarea agriculturii și renunțarea la industrializare. Apoi, în aprilie 1964, în cadrul Plenarei Lărgite a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (PMR), a fost dată publicităţii “Declaraţia cu privire la poziţia PMR în problemele mişcării comuniste şi muncitoreşti internaţionale”, considerată apoi primul pas într-o politică de emancipare relativă faţă de URSS. Invadarea Cehoslovaciei i-a arătat lui Ceaușescu că sovieticii pot interveni militar oricând. Pretextul invaziei a fost o scrisoare prin care “un grup de tovarăși” au acuzat conducerea statului că s-a îndepărtat de URSS și au cerut ajutor pentru remedierea situației. În aceste condiții, Nicolae Ceaușescu a hotărât să intensifice supravegherea tovarășilor care studiaseră în URSS și care puteau să ceară și ei o intervenție militară. Ceaușescu s-a pregătit și pentru cazul în care sovieticii ar fi intervenit militar sau ar fi avut loc o lovitură de stat. Ceaușescu a cerut elaborarea unui plan de salvare (Planul Z) a conducerii partidului și de retragere la comanadamente ascunse în munți. Unul dintre militarii care a știut de alcătuirea acestui plan de salvare a fost generalul de Securitate Neagu Cosma.
“Planul de salvare a lui Ceausescu elaborat prin anii ‘78-‘79 a devenit planul Rovine IS 170 sau „Planul Z”. Pe urmă a primit numele de cod „Luceafărul”, ruta de salvare „numărul 1”. „Luceafărul” a fost permanent modificat şi îmbunătăţit. Dar el nu a mai fost aplicat. Evacuarea Comitetului Central [azi clădirea Ministerului de Interne] se putea face prin tunelul care leagă clădirea Comitetului Central de fostul Palat Regal. În continuare ar fi trebuit să fie folosit sistemul de canalizare al oraşului care prin multiplele sale ramificaţii ar fi permis ieşirea la suprafaţă în puncte diferite, în funcţie de situaţia din teren. În apropierea gurilor de ieşire la suprafaţă erau pregătite case conspirative, pentru adăpostirea provizorie a lui Ceauşescu şi ai altor conducători. De asemeni, pregătite trasee de deplasare spre locurile de amplasare a Statului Major, care conducea lupta de rezistenţă. Evacuarea sediului Comitetului Central era programată a avea loc în două etape: prima – ieşirea din Bucureşti; a doua – refugiul la locul de conducere a operaţiunilor militare. S-a luat în calcul şi situaţia când evacuarea ar fi pornit de la domiciliul din Bulevardul Primăverii, exista şi pentru asta o variantă. Erau stabilite patru rute de salvare cu următoarele nume de cod: 1 – Luceafărul; 2 – Venus; 3 – Saturn; 4 – Soarele. De aplicarea planului, Consiliul Securităţii Statului răspundea de protecţia şi comunicaţiile radio; Ministerul Forţelor Armate răspundea de asigurarea apărării la sol, apărarea antiaeriană şi antirachetă; Ministerul de Interne răspundea de controlul traficului la sol; Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor răspundea de menţinerea legăturilor prin radio şi televiziune. Pentru fiecare porţiune de traseu existau răspunderi nominalizate pe ofiţerii din Comitetul Central şi pe ofiţeri din armată, cu numărul de maşini şi elicoptere pentru salvare, ca şi frecvenţele şi lungimile de undă pentru comunicare. Conform planului pentru Ceauşescu şi ceilalţi conducători de partid şi de stat, erau prevăzute 6 maşini şi 2 elicoptere, iar pentru evacuarea personalităţilor fusese prevăzute 15 maşini şi 5 elicoptere. În cazul când evacuarea ar fi avut loc pe calea aerului, elicopterele ar fi decolat din actuala Piaţă a Revoluţiei, dacă mai era posibil. Ministrul apărării şi ministrul de interne nu puteau să părăsească [orașul], ei trebuiau ca să conducă luptele … Făceau parte din comandamentul suprem. Exerciţii de evacuare cu Ceauşescu nu s-au făcut, dar exerciţii de evacuare cu unităţile Ministerului de Interne s-au făcut. În 1989 sistemul nu a funcţionat pentru că nu a avut cine să-l susţină. [Pe Ceauşescu în 1989] nu l-a susţinut nimeni. [Generalul Iulian] Vlad care era şeful Securităţii şi care ştia că planul era în funcţie, nu a dat asemenea dispoziţii. Mai mult, generalul de securitate Neagoe, care era directorul Direcţiei de Pază şi Ordine şi care asigura toate traseele ăstea şi avea planul cu buncărele, cu canalele, a primit ordin de la Iulian Vlad: „Nu vă implicaţi! Gata! Abandonaţi!” Încă din noaptea de 21 decembrie Iulian Vlad a dat ordin: „Să nu aveţi arme asupra voastră! Toate armele să fie în unităţi, în rastel şi inventariate. Nu vă implicaţi în nici o acţiune de stradă!” Şi mai târziu a dat ordin să se retragă toţi ofiţerii. Asta a fost marea mişcare. (…) În dimineaţa lui 22 [decembrie] Iulian Vlad a dat dispoziţie generalului Neagoe: „Retrageţi-vă oamenii! Nu opuneţi rezistenţă!” Și când lumea voia să spargă [ușile], când Ceauşescu era încă în interiorul [clădirii], Vlad a dat dispozitie: „Băieţi, lăsaţi-i să intre!” Şi i-a lăsat. Au deschis ei porţile, cum au deschis şi la televiziune şi la [radio]. Pentru că Ceaușescu nu se mai bucura de sprijin. …. Planul de fugă a lui Ceasușescu nu a funcţionat pentru că nu au fost oameni care să-l aplice. În 1968, când a fost făcut planul, erau oameni care îl aplicau până la sacrificiu. În 1989 nu mai era nici unul dispus să aplice planul, nici măcar unul, pentru că toţi erau sătui de [Ceaușescu] … Ofiţerii de gardă erau sătui. (…) De aia Ceaușescu nu a avut sprijin, de aia „Planul Z” sau cum s-a chemat în final, nu s-a mai aplicat. Adică nimeni nu şi-a propus să-l salveze, nici aghiotanţii lui. L-au lasat ca pe un prost în drum. ”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 2002]
