Duminică, 23 ianuarie, se împlinesc 190 de ani de la naşterea pictorului francez Édouard Manet, adesea denumit ultimul pictor clasic și totodată primul pictor modern, un artist precursor al impresionismului.
Édouard Manet s-a născut la 23 ianuarie 1832, la Paris, părinţii săi fiind Auguste Manet, fost diplomat, funcționar ministerial de rang înalt, iar mama, Eugenie Fournier, provenea, de asemenea, dintr-o familie selectă. Manet va avea și doi frați mai mici, Eugène (născut în 1833) și Gustave (născut în 1835).
În anul 1842, Manet își începe studiile la gimnaziul Rollin.
Deşi tatăl său îşi dorea pentru copil o carieră în domeniul juridic, unchiul său, Edmond Fournier, îi descoperă talentul artistic și îl sfătuiește să urmeze cursuri speciale de desen în cadrul gimnaziului.
În anul 1848, manet își încheie studiile şi îclină să se dedice picturii, însă tânărul mai are o pasiune aparte: să devină marinar.
După ce va fi respins la „Școala Superioară de Marină”, în decembrie 1848, se îmbarcă la bordul vasului „Havre et Guadeloupe”, pe post de cârmaci.
În voiajul trans-oceanic, către Rio de Janeiro, Manet va desena membrii ai echipajului și peisaje marine.
În iunie 1849 va reveni la paris, tatăl său recunoaște talentul artistic al fiului său și îi recomandă să se înscrie la „École des Beaux-Arts”, însă copilul va prefera, în locul metodelor rigide de învățământ ale Academiei, școala lui Thomas Couture, cu
Metode mult mai liberale de predare.
Manet are însă, deja, idei bine conturate despre artă, singura sa trăsătură care trebuia desăvârşită fiind picturală, aspect perfecţionat prin reproducerea fidelă a lucrărilor marilor maeştri, în Muzeul Louvre. Va fi puternic impresionat de lucrările lui Tiziano, Rubens și Velázquez, iar dintre maeştrii picturii franceze, va fi influenţat de Eugène Delacroix și Gustave Courbet.
În anul 1856, va părăsi școala lui Thomas Couture, apoi va călători mult, va vizita de mai multe ori muzeele olandeze, unde admiră în special picturile lui Franz Hals.
Ajuns în Italia, va descoperi Veneția și Florența, va copiază tabloul lui Tiziano „Venus din Urbino” şi va căpăta o pasiune aparte pentru celebra temă a Olympiei, care va fi pictată zece ani mai târziu.
În periplul său, va trece prin Germania și Europa Centrală, vizitând muzeele din Praga, Viena, Dresda și München, pentru a reveni, în cele din urmă, la Paris.
În anul 1859, participă pentru întâia dată la „Salonul Oficial” anual de la Paris, unde tablourile sunt selecționate de un juriu select – cu tabloul „Băutorul de absint”, o lucrare care nu se încadra în tradițiile artistice ale epocii ca temă și tehnică picturală. Din acest motiv, trezește sentimente ostile în juriu, iar atitudinea sa artistică este respinsă, cu excepția lui Delacroix, membru al juriului.
În anul 1861, tabloul său „Cântărețul spaniol” este selecționat pentru a participa la aceeaşi expoziţie.
Manet frecventează concerte la modă, cafenele, parcuri, locuiri care îl vor inspira în a picta viața cotidiană pariziană, în contextul în care asemenea tablouri nu erau considerate artă adevărată, ci erau utilizate pentru ilustrarea revistelor.
În 1862 pictează „Concert în parcul Tuilleries”, în care putem recunoaște prietenii pictorului, printre care și pe Beaudelaire, însă criticii îşi continuă dezaprobarea la adresa artistului, unii afirmând că „pictura lui Manet supără ochiul, exact în același mod în care muzica falsă supără urechea”.
Tabloul “Cântăreţul spaniol de chitară”, din anul 1862 (în prezent expus la Muzeul Metropolitan din New York), sublinia afecţiunea parizienilor pentru tot ceea ce însemna cultura spaniolă, fiind, de altfel, şi prima pictură a sa acceptată de înalta societate pariziană.
În anul 1863, trimite trei tablouri pentru Salonul de la Paris, unul dintre ele fiind „Dejunul pe iarbă” – o lucrare emblematică pentru istoria artei -, însă toate acestea vor fi respinse.
Le va expune, însă la „Salonul independenților”, stârnind, din nou, indignarea criticilor, care îl acuză de prost gust.
„Dejunul pe iarbă” este o lucrare care marchează câteva repere esenţiale în această etapă a dezvoltării sale artistice: redă lumina de zi naturală şi înfățișează nudul feminin într-o ambianță obișnuită, în contrast cu obiceiul epocii sale, care admitea reprezentarea nudului numai la evocarea temelor din mitologie. Manet insista pe semnificaţia eliberării femeii de ipocrizia epocii, o afirmare clară a ideii că nuditatea femeii, în notă artistică, nu este nicidecum ruşinoasă.
Acesta era motivul pentru care criticii, dominaţi de canoanele vremii, îl considerau un artist mai degrabă nerușinat și provocator.
În anul 1865, Manet se prezintă din nou la Salon, cu lucrarea „Olympia”, întâmpinată, însă, din nou, cu critici vehemente. Lucrarea surprindea o femeie concretă, o Venus modernă, foarte senzuală.
În contrast cu criticii, unii dintre pictorii tineri, precum Cézanne, își exprimă fără rezerve încântarea faţă de lucrările lui Manet.
Tocmai fiindcă era mereu refuzat la participarea la salonul parizian, Manet se va apropia de o altă grupare de pictori, impresioniștii de mai târziu, Claude Monet, Edgar Degas și Auguste Renoir, care îl vor aprecia la adevărata valoare.
În 1866, Emile Zola scria despre Edouard Manet: “ Prima impresie pe care ți-o face o pânză de Manet este puțin cam dură. Nu suntem obișnuiți să vedem o transpunere atât de simplă și de sinceră a realității. (…) Când te apropii de tablou, vezi că meșteșugul e mai curând delicat decât brusc; artistul folosește numai pensula, și cu multă prudență. Nu există aglomerări de culoare, ci un strat uniform. Acest om îndrăzneț, de care și-au bătut joc atâția, apelează la procedee foarte cuminți, și dacă operele lui au un aspect deosebit, aceasta nu se datorește decât felului său cu totul personal de a vedea și de a reda obiectele.”
În anul 1867, pentru a evita respingerea lucrărilor sale pentru „Expoziția Mondială din Paris”, Manet închiriază un pavilion, unde prezintă cincizeci de tablouri.
În septembrie 1867, Manet suferă de o criză de reumatism și are dureri foarte mari, care îl împiedică tot mai mult să lucreze. Era perioada în care a realizat mai ales naturi statice și acuarele.
Între anii 1867-1871, evenimentele politice şi războiul franco-prusac au transformat Parisul într-un oraş înfrânt şi sărăcit, evenimente ilustrate de Edouard Manet, în “Execuţia lui Maximilian”, “Războiul civil” şi “Baricada”. Tabloul “Execuţia lui Maximilian”, din 1868, nu a putut fi expus din cauza costumelor mult prea “franceze” ale călăilor. Manet continuă, în 1868, cu “Balconul”, “Portretul lui Emile Zola” şi cu “Calea ferată”, în 1872.
În anul 1874, reputaţia de artist experimental şi de lider al impresioniştilor a lui Manet este deja clară. În cafeneaua Cafe Guerbois, situată în apropierea atelierului pictorului, se ţineau nenumărate şedinţe de creaţie, la care particiupau Renoir, Sisley, Degas şi Pissaro, chiar dacă Manet nu era tocmai încântat de rolul de lider al avangardei. În acelaşi an, 1874, când impresioniştii au deschis prima lor expoziţie la studioul Nadar, Edouard Manet a refuzat să participe, iar pictorul nu va expune niciodată în cele opt expoziţii impresioniste. Nu a renunţat, însă, la a fi un adept al curentului, lucrând împreună cu Monet, în Argenteuil, în 1874 şi susţinându-şi prietenul din punct de vedere financiar.
În anul 1882, la 14 ianuarie, autorităţile franceze îi acordă Ordinul Legiunii de Onoare, apoi, în condiţiile în care se va lupta cu suferinţa fizică, realizează un tablou de mari dimensiuni, „Bar la Folies-Bergère”, primit de data aceasta cu mult entuziasm la Salonul Oficial. „Bar la Folies-Bergère” surprinde lămpile electrice pictate cu un alb viu, iar pictorul manifestă o predilecție deosebită în a trece de la culori foarte deschise la cele foarte închise.
Artistul a fost căsătorit cu pianista Suzanne Manet, cei doi având un copil, muzicianul Léon Koelin-Leenhoff.
Edouard Manet moare la Paris, la 30 aprilie 1883, la doar 51 de ani, fiind înmormântat în Cimitirul Passy.
Moştenirea sa artistică a însumat nu mai puţin de 420 de tablouri în ulei şi foarte multe pasteluri.
După moartea sa, abia în 1906, „Olympia” a fost expusă în muzeul Louvre.
Lucrările sale au stârnit scandal și indignare, în contextul în care Manet n-a dorit niciodată să provoace pe nimeni, ci a intenţionat să reînnoiască pictura. Tocmai de aceea tablourile lui uimesc și astăzi și trezesc interesul, reprezentând astfel o secţiune de o valoare incontestabilă a picturii universale.
La 26 februarie 2021, un tablou inedit de mici dimensiuni pictat de Edouard Manet în 1879, care timp de 140 de ani s-a aflat într-o colecţie particulară, a fost vândut la licitaţie cu 520.800 de euro, de două ori mai mult decât preţul estimat iniţial, la casa pariziană Drouot.
Pictorul impresionist francez (1832-1883) a realizat tabloul pentru a fi dăruit fiicei lui Gautier Lathuille, proprietar al celebrului cabaret Chez le pere Lathuille, care ulterior a devenit restaurant în Batignolles, un cartier din vestul Parisului.
Artistul şi proprietarul cabaretului erau buni prieteni, potrivit casei de licitaţii Drouot, având în vedere că Manet i-a dăruit şi un portret al fiicei acestuia, expus în prezent la Muzeul de Belle Arte din Paris, şi un alt portret al fiului său, Louis.
Tabloul intitulat „Minnay”, pe care Manet l-a realizat în câteva minute, a fost păstrat de descendenţii fiicei lui Lathuille, astfel încât până la licitaţie nu se ştia de existenţa acestei picturi.
Prin arta sa, Manet le-a insuflat impresioniştilor dorinţa de eliberare faţă de vechile subiecte şi canoane, deschizând “un viitor luminos” pentru pictură.
Mai mult, după scandalurile generate de tablourile lui Manet, mai mulţi pictori au făcut din prostituţie şi bodeluri subiectul lor predilect, fiind de amintit cel mai celebru caz, cel al lui Henri de Toulouse-Lautrec, însă chiar şi Edgar Degas a reprezentat micile dansatoare în jurul cărora roiesc „protectorii” şi, în afara lor, beţivane şi cântăreţe de cafe-concert…
