„Am fost unul din cei ce au trăit în asemenea măsură emoţiile debutului, pe tărâmul prozei, al lui Dinu Săraru, cu toate sfielile şi cutezanţele lui, cu toate neliniştile şi entuziasmele sale, cu toate spaimele şi exploziile de bucurie încât (…) mă simt implicat de fiecare dată când el înfăţişează publicului un nou roman”, povestea criticul literar Valeriu Râpeanu atunci când Dinu Săraru a oferit cititorilor romanul Dragostea şi revoluţia. Este o duioasă caracterizare a celui pe care îl sărbătorim astăzi, la 90 de ani – cunoscutul romancier, dramaturg şi publicist Dinu Săraru.
„Sfielilor şi cutezanţelor”, „neliniştilor şi entuziasmelor” atât de creative la scriitorul Dinu Săraru li s-a adăugat calitatea de a fi un fin observator al lumii atât de variate din jurul său (de la ţărani şi până la elita culturală), o trăsătură care i-a fost de mare folos şi în activitatea de jurnalist de radio şi presă scrisă începută în anii ’50. Radioul, mai presus de toate, i-a fost mereu aproape de suflet şi îi însoţeşte firul vieţii de mai bine de 70 de ani. Radioul i-a pus reporterului Săraru în valoare calităţile încă de la 19 ani, iar el, la rândul său, i-a oferit o prietenie stabilă şi rodnică. Mărturia acestei prietenii se află păstrată şi în Arhiva de istorie orală a Radioului, într-un interviu pe care scriitorul Dinu Săraru l-a acordat cu ani în urmă realizatorului Octavian Silivestru. Înregistrarea are mult farmec, deoarece fiul învăţătorului Costică Săraru din Slătioara de sub Munţii Căpăţânei spune lucrurilor pe nume, caracterizând cu o savoare inegalabilă lumea artiştilor, a gazetarilor, a scriitorilor din secolul trecut. Iată dovada:
„Aşa am intrat eu în contact cu radioul, copil fiind”
„Eu am fost într-o familie mai înstărită, boiernaşi de ţară din Oltenia de sub munte şi tatăl meu era şi învăţător şi directorul şcolii din sat care purta numele tatălui lui, era Şcoala primară <C.C. Săraru> din Slătioara. Şi era un om foarte dinamic, foarte iscoditor, foarte prezent în realitatea timpului său. Şi trebuie să vă spun că am avut, cred, unul dintre primele aparate de radio din Oltenia. Şi am avut aparat de radio cu baterii, în casă, cu haute parleur mare, aşa, ca o roată de maşină era haute parleur-ul şi ştiu că aducea ţăranii şi scotea haute parleur-ul pe fereastră şi puteau să asculte radio. Şi aşa am ascultat eu prima dată radio şi am văzut radio la noi în casă, cu un grup de 10 sau 15 baterii de lanternă, dreptunghiulare şi cu alea mergea radioul. […]
Deci, aşa am intrat eu în contact cu radioul, copil fiind, până să mă duc la şcoală, având radioul în casă, la Slătioara, sub munţii Căpăţânii… Se dădea foarte multă muzică, se dădeau şi ştiri, dar foarte multă muzică şi se dădeau şi concerte, era un radio aproape cultural. Dar înainte de a fi un post de radio cu un program complex, era un post de radio care atrăgea atenţia românilor că sunt români, de dimineaţă, şi că există o tradiţie, o mitologie, era cu cap făcut programul ăsta, programul ăsta din primele ore ale dimineţii. […] Am crescut, deci, în casă cu această instituţie naţională şi n-am fost străin de ea niciodată. Am fost foarte legat de ea…
O rudă mai îndepărtată a mea, care era un boiernaş din Oltenia de câmpie, foarte patriot şi foarte împătimit de ideea de ţară şi de rege – pentru că se confundau în epocă şi după Al Doilea Război Mondial, cele două idei, Ţara şi Regele –, stând eu odată la conacul lui, îl ţiu minte în cămaşă de noapte cu râuri, dimineaţa la [ora] 6, în poziţie de drepţi, asculta Imnul regal, pentru că el era monarhist. Sau seara nu se culca până nu asculta Imnul regal şi tot aşa în cămaşa de noapte şi desculţ şi în poziţie de drepţi… Era ideea de comunicare – şi foarte puternică! -, dar [mai mult], Radioul a transmis şi mesaje de solidaritate naţională, de unitate naţională, în perioada războiului. Şi-mi amitesc că se transmiteau ştiri legate de război, războiul antisovietic. Şi după Al Doilea Război Mondial, pe partea a doua a războiului, în ’44-’45, Radio-ul a fost foarte prezent pe linia întâi şi în transmisii şi-n reportaje.
După cum, era prezent în transmisii directe de la ziua de 10 Mai. L-am cunoscut pe un tehnician al Radio-ului, un reporter tehnic, Chidu îl chema, care a înregistrat de câteva ori 10 Mai în Piaţa Palatului, când comandantul parăzii venea şi dădea regelui Carol al II-lea raportul […] şi pe care l-am avut eu însoţitor în diversele împrejurări: eram eu reporter la Radio, magnetofonul lui era un dulap – că nu puteau să-l ducă doi oameni, aşa era de mare! – ca un cufăr imens, de voiaj, de pe timpuri, şi greu, şi era totdeauna şi Chidu şi şoferul şi încă cineva, îl cărau.”
„Eram bolnav să fac gazetărie”
„Mie nu mi-a plăcut ṣcoala, ṣcoala organizată, dar eram bun la română ṣi am fost iubit de profesorul de limba română şi am <parat> tot timpul. Şi ultima oară am fost la liceu, la Bucureṣti, la <Mihai Viteazul>, ṣi am rămas corigent la matematică ṣi am învăṭat la ṭară ṣi am dat corigenṭa. […] Am trecut, dar toamna nu m-am mai dus, că eram bolnav să fac gazetărie. Stăteam pe lângă revista Flacăra care avea pe Academiei sediul ṣi era condusă de Beti Luca, soṭia lui Vasile Luca. Această revistă Flacăra, cu Pompiliu Ionescu, [Ion] Caraion, critic literar din vechea gardă de gazetari de stânga, cu ochelari mari, un tip deṣtept, mi-a plăcut de el ṣi lui i-a plăcut de mine… Şi mă ṭineam toată ziua pe la ei, pe la redacṭie.
În toamna aia, […] stăteam în gazdă la o veriṣoară a mea care era măritată cu un fost ofiṭer de administraṭie – de <manutanṭă> cum se spunea atunci – care fusese deblocat ṣi trimis la ṭară ṣi ea stătea cu el la ṭară ṣi eu stăteam în casa lor de pe strada Grant nr.7, într-o casă cu duzi în curte, în Giuleṣti, la Podul Grant. Şi nu m-am mai dus [la ṣcoală]. Dar ăia strânseseră – el, ca fost ofiṭer de manutanṭă – saci mulṭi cu pâine veche rămasă de la popotă, pusă în sacii ăia de hârtie ṣi se uscase pâinea ṣi erau posmagi. Şi eu am mâncat în septembrie-octombrie-noiembrie, trei luni de zile, numai posmagi muiaṭi, că n-aveam bani de mâncare. Dar nici de acasă n-am cerut, că n-aveam cui. Până când am aflat de concursul de la Radio, Pompiliu Andronescu [mi-a zis]… <Du-te la concurs> ṣi m-am dus ṣi am dat examen cu [Alexandru] Balaci ṣi am luat concursul. Aṣa am ajuns la Radio.”
„Am făcut ṣi eu primul reportaj…”
„M-a trimis David Naftuli, că venise o trupă de studenṭi negri de la Paris, din Africa Neagră, care dădea spectacole de dansuri ṣi muzică la Sala Dalles. Şi atunci m-a trimis să fac un reportaj, să-l dăm la radio. Şi m-am dus ṣi am văzut ṣi eu prima dată negri în viaṭa mea, negri adevăraṭi, cum zicea Gheorghe de la Slătioara: <Dom’le, negru, dom’le Dinu, pălăria mea e nimic!…>, îmi arăta el mie.
Şi astea erau dansuri negre cu tam-tam, cu niṣte brusturi în faṭă, aṣa, frunze de nu ṣtiu ce, mă rog. Şi dansau ṣi strigau ṣi cu arcuri ṣi cu o pantomimă, aṣa. Şi am venit ṣi am făcut reportajul, vreo pagină jumate, o pagină şi trei sferturi, bătută la maṣină. Cred că era entuziasmul vârstei, entuziasmul descoperirii <artei negre>, ṣi am scris entuziasmat reportajul ăsta. A ajuns la David, David m-a chemat ṣi a zis: <Tovarăṣul Săraru, cred că am greṣit cu dumneata. Dumneata eṣti un pericol pentru radio…>, adică pentru jurnalistică, <dacă eu te trimit ṣi dumneata dacă vezi că se bat doi cocoṣi în stradă, vii ṣi-mi spui că a început revoluṭia!>. Şi mi-a tăiat reportajul, au rămas cinci rânduri din tot reportajul! Ăsta a fost debutul meu jurnalistic la Radio… Dar, cine era în ansamblul ăsta?! Ăsta era condus de un student mai viforos dintre ei care era viitorul [Mobutu] Sese Seko, viitorul preṣedinte [al Zairului] – era student la Paris!
Între timp, m-am acomodat cu Radioul, cu rigorile lui, în sfârṣit… Cu o slăbiciune – descoperită ṣi de mine mai târziu – a lui David faṭă de mine, că eram de la ṭară ṣi el era evreu-ṭăran ṣi mă întreba […]: <Ce mai fac ṭăranii dumitale?>, era întrebarea ce mai fac ṭăranii în general, dar el mă întreba de ai mei, din Oltenia ṣi faptul că eu veneam de la ṭară ṣi spuneam: <O duc rău, e o nenorocire cu cotele…>, eu îi spuneam tot ce vedeam şi pe el îl impresiona chestia asta ṣi mă descosea, ca să mai ṣtie ce fac ṣi ṭăranii lui din Dolhasca. Şi-atuncea a început el să aibă un sentiment faṭă de mine, că a văzut că sunt cinstit, că sunt sincer, că sunt… nu mă sperii să spun niṣte adevăruri.”
„Un moment absolut extraordinar”
„Am prins momente şi din copilăria Radioului şi din copilăria reportajului la radio şi din copilăria transmisiunilor la radio. I-am cunoscut pe unii dintre cei mai de seamă realizatori de radio, fie că erau tehnicieni, ingineri, cum s-ar zice acuma <ingineri de sunet>. Nu era specialitatea asta atuncea, dar erau angajaţi la Radio ca să şi repare, cu şurubelniţe, cu tot felul de aparate de lipit… […]
Am asistat, de pildă, la un moment absolut extraordinar, la cel dintâi Festival <Enescu>, mi se pare… când, în Sala de concerte a Radiodifuziunii, sala veche de concerte, din clădirea veche a Radiodifuziunii, au repetat într-o dimineaţă, sub bagheta lui [Constantin] Silvestri – au făcut o repetiţie şi după aia s-a înregistrat – David Oistrach şi cu Yehudi Menuhin. Şi noi, care aveam acces acolo, 10-15 radiofonişti ai vremii, am asistat la repetiţia asta în care Silvestri îi întorcea pe marii regi ai viorii de patru-cinci ori, bătând cu bagheta în pupitru şi întorcându-i ca pe nişte copii la lecţie, în clasa întâi şi ei se supuneau extraordinar baghetei lui Silvestri! Vă daţi seama, David Oistrach şi Yehudi Menuhin! Un moment pe care n-o să-l uit niciodată!… Atunci mi-am dat seama cât de mare era şi Silvestri dacă ăştia se supuneau atât de cuminţi şi de disciplinaţi nervilor lui – că era un personaj irascibil, nervos şi hotărât şi-i întorcea cu o vehemenţă care ne speria şi pe noi [cei] care asistam în sala aia mică de concert… După cum, am asistat, de pildă, la prima înregistrare pe care a făcut-o Sadoveanu, tot în cabina din Studioul de concerte din clădirea veche a Radioului, când a făcut prima înregistrare pentru Fonoteca de Aur.”
„Un personaj trapu” şi „tripleta de aur”
„Este foarte interesant că cel care mi-a atras atenṭia asupra Istoriei Literaturii a lui Călinescu a fost [redactorul şef] David Naftuli, că el preda după Călinescu. [George] Călinescu nu era încă la modă, dar el pesemne că-l avusese profesor – pentru că a făcut ṣi Literele după aia, după ce a fost profesor de ṭară – David Naftuli. El era un personaj trapu [îndesat] aṣa, ṣi care avea un reumatism care îl chinuia îngrozitor. Şi secretara lui David Naftuli era doamna Stark, mama lui [Alexandru] Stark reporterul celebru de radio ṣi televiziune, Sandu Stark, care a fost ṣi coleg cu mine şi pe care l-au trimis la Şcoala de literatură de la Moscova – unde eu n-am vrut să mă duc, că nu mă dezlipeam de Patria Mumă ṣi n-am vrut, am ocolit, am făcut tot ce-am putut să nu mă trimită la ṣcoală ṣi bine mi-a făcut pe de-o parte… […] Iar mama lui era doamna Stark, secretara lui David, terorizată de prezenṭa lui David care era un tip… mergea – din cauza durerilor reumatice – încordat tot timpul, aṣa, ṣi greu ṣi vorbea răspicat ṣi muṣcând cuvintele: <Tovarăṣul Săraru, dumneata n-o să înveṭi niciodată disciplina! Să înveṭi să te uiṭi la ceas. Ai avut ceas?> <Da, tovarăṣul…> <Ai avut?… N-ai avut ceas, nu te-a urmărit nimeni cu ceasul!> Eu nu mai ziceam nimic. Avea o mare neîncredere în mine, până la un moment dat, pe urmă am devenit o slăbiciune a lui. Dar la început a fost greu să ne acomodăm reciproc.
Ei, ăsta era un asemenea personaj, că tot Radioul ṣtia de frica lui ṣi cel mai mult biata doamna Stark, mama lui Sandu Stark, care era o evreică care n-avea nici un fel de ṣcoală săraca, dar avea slujba asta ṣi copilul la Moscova ṣi ea trebuia să fie disciplinată, aṣa a înṭeles ea, săraca. Şi atât de tare tremura în faṭa lui David, că într-o dimineaṭă a devenit proverbială în tot Radioul, când a intrat David ṣi a zis: <Bună dimineaṭa, tovarăṣa Stark!>, iar ea a zis: <Bună dimineaṭa, tovarăṣe Stalin!> De frică… Ea îl vedea în capul ei de evreică amărâtă ca pe Stalin! Şi ṣi semăna, aṣa mic ṣi tare ṣi împănat ṣi terorist, aṣa…
Adjunct era un om extraordinar, datorită căruia am ṣi intrat în Radio, pentru că el a condus concursul de pretendenṭă la slujba de gazetari ṣi se numea Alexandru Balaci. Şi era conferenṭiar doctor magna cum laudae sau summa cum laudae la Catedra de italiană. Şi tânăr ṣi frumos ṣi elegant ṣi vesel ṣi curajos ṣi, spre deosebire de David, era o <lumină a lumii>! […] Eu am fost legat de Alexandru Balaci, de Mihnea Gheorghiu ṣi de Valentin Lipatti, era o tripletă de aur, <scutierii lui Cher ami>, lui [Alexandru] Rosetti, celebrul lingvist Rosetti care a fost ṣi directorul Editurii Fundaṭiilor Culturale Regale care a tipărit toată marea literatură română. Ei erau <scutierii> lui ṣi eu eram copilul lor de ṭinut dârlogii calului. Şi m-am ṭinut de ei ṣi de Cher ami toată tinereṭea mea, ṣi acolo mi-am făcut ṣcoala adevărată. Ei m-au învăṭat să citesc, cum să citesc, cum să caut o carte într-o bibliotecă – pentru că e o ṣtiinṭă ṣi asta! -, deṣi eu citisem foarte mult, mâncasem găleṭi de mere văratice la Slătioara, citind pe burtă, de-a valma, tot ce se putea citi. Când am venit în Bucureṣti eram chiar citit, dar citit de-a valma ṣi atuncea ăṣtia m-au disciplinat, toṭi trei. Şi am rămas cu toṭi trei prieteni ṣi m-a legat de ei o foarte strânsă prietenie.”
„Întâi am scris cronică literară la Radio”
„Când aṭi început să faceṭi cronică teatrală?
La 19 ani…
Adică la un an după ce v-aṭi angajat în Radio…
Da. Balaci m-a trimis la cronică teatrală, adică m-a luat cu el la spectacole. Întâi am scris cronică literară la Radio, recenzii cu titlu de Cronică literară. Şi mi le citea doamna Ana Mihăescu. Se anunṭa la radio – pe stâlp [unde era montat un aparat de radio], pe Calea Victoriei – după masa, la ora 6: <Cronica literară, de Dinu Săraru>. Şi eu eram ăla care umblam pe Calea Victoriei ṣi mă duceam la Capṣa… Dar eram un puṣti, însă de mine era vorba! Atunci se anunṭa ṣi despre Ciu Enlai, ce mai făcea ṣi… că erau difuzoare pe Calea Victoriei, ascultai posturi. […]
Pe Puica Rebreanu aṭi cunoscut-o în Radio?
Da, da, şi în afară de Radio. Era… Două erau aṣa, [genul] <fata lui tăticu’>: asta, ṣi fata lui G.M. Zamfirescu, Raluca. A fost foarte bună prietenă cu mine Raluca Zamfirescu. Şi eu i-am dat rolul vieṭii ei, la Teatrul Naṭional ṣi era <fata lui tăticu’>, [zicea] că <Tăticu’… dacă te-ar vedea tăticu’, acuma…> – ṣi ea avea 80 de ani!
[Interviu de Octavian Silivestru, 2012]
