Joi, 17 februarie, se împlinesc 50 de ani de la moartea lui Ion Petrovici, filosof, eseist, memorialist, scriitor, orator şi om politic, preşedintele Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii pe parcursul anului 1941.
Ion Petrovici s-a născut la 2/14 iunie 1882, la Tecuci, fiind fiul lui Dimitrie Petrovici şi al Ortansei Petrovici, nepoată de soră a poetului junimist Theodor Şerbănescu.
În perioada 1892-1899 parcurge studiile medii la Colegiul Sf. Sava din Bucureşti, apoi se înscrie la Facultatea de Litere şi Filozofie din Bucureşti, printre profesorii săi aflându-se Nicolae Iorga şi Titu Maiorescu.
La 21 martie 1900 se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti piesa sa în versuri „O sărutare”, la recomandarea lui I. L. Caragiale, iar în anul 1904 devine licenţiat în filozofie cu dizertaţia „O problemă de filosofie”.
În iunie 1905, Ion Petrovici devine primul Doctor în Filosofie al unei universităţi româneşti cu teza „Paralelismul psiho-fizic”.
În perioada 1905-1906, frecventează cursuri de filozofie la Leipzig şi Berlin, unde participă la prelegerile lui Wilhelm Wundt, Hans Volkelt, sau Friedrich Paulsen.
În noiembrie 1906 devine conferenţiar la catedra de filosofie la Universitatea din Iaşi iar din anul 1912 este profesor definitiv.
În anul 1921 devine ministrul Lucrărilor Publice, între anii 1923-1926 este decan al Facultăţii de Litere şi Filozofie din Iaşi, iar în perioada 1926-1927 este numit ministrul Instrucţiunii Publice.
La 7 iunie 1927 a fost ales membru corespondent al Academiei Române şi membru titular la 24 mai 1934, rostind discursul de recepţie la 28 mai 1935, cu tema „Alexandru Philippide în evoluţia culturii române”.
De asemenea, la 5 iunie 1943 a devenit membru de onoare al Academiei de Ştiinţe din România.
În perioada interbelică, Ion Petrovici a devenit cel mai cunoscut filosof român în străinătate, fiind timp de mai multe decenii, colaboratorul celor mai prestigioase reviste de profil din Franţa şi Germania şi participant la diferite congrese internaţionale. Ion Petrovici a fost adeptul teoriei noţiunilor şi concepţiei metafizice, ce aşeza la un loc credinţa şi raţiunea.
În ianuarie 1932 este invitat la Sorbona şi la „Academia de Ştiinţe morale şi politice” din Paris, unde prezintă comunicările „La Nationalité en Philosophie” şi „L’Idée de néant”, dar stabileşte legături de colaborare cu André Lalande şi Paul Gaultier.
Între anii 1937-1938 Petrovici a fost numit ministrul Culturii Naţionale în guvernul naţionalist prezidat de Octavian Goga, iar în perioada 1940-1944 este profesor de filosofie la Universitatea din Bucureşti.
În perioada 8 mai – 5 decembrie 1941 a fost preşedinte al Consiliului de Administraţie al Societăţii Române de Radiodifuziune, perioadă în care a dus la îndeplinire proiectul remarcabil al înfiinţării postului „Radio Moldova”, la Iaşi, la 2 noiembrie 1941.
A fost ministru al Culturii Naţionale şi Cultelor în guvernul lui Ion Antonescu între anii 1943 şi 1944.
În anul 1943 ia iniţiativa amenajării Rotondei scriitorilor din Parcul Cişmigiu din Bucureşti.
A fost membru de onoare al Academiei de Științe din România începând cu 5 iunie 1943.
Ion Petrovici s-a remarcat şi ca unul dintre conferenţiarii prolifici ai Radiodifuziunii.
Încă din 29 ianuarie 1945, numele său fusese inclus pe lista persoanelor „bănuite a fi responsabile de dezastrul ţării“ – alături de Ion Antonescu, dar şi de personalităţi culturale (în particular strâns legate de destinul Radiodifuziunii) precum Nichifor Crainic, Pamfil Şeicaru, I. Al. Brătescu-Voineşti şi Radu Gyr.
În plină forţă creatoare, regimul comunist l-a arestat în anul 1948, iar la 19 ianuarie 1949 a fost condamnat la 10 ani temniță grea pentru susținerea regimului antonescian, aflându-se până în anul 1964 închis în temniţele noului regim. A fost eliberat împreună cu alţi deţinuţi politici.
Opera sa filosofică este absolut impresionantă, fiind alcătuită din zeci şi zeci de lucrări, fiind de menţionat „Rolul și însemnătatea filosofiei” (1907), „Noi cercetări filosofice” (Iași, 1911), „Introducere în metafizică” (București, 1924), „Studii istorico-filosofice” (București, 1925) ori „Titu Maiorescu, 1840-1917” (Editura Casei Școalelor, București, 1931).
Dintre apariţiile postume menţionăm lucrările „Introducere în metafizică” (Editura Agora, Iași, 1992), „Douăsprezece lecții universitare despre Immanuel Kant” (Editura Agora, Iași, 1994), „Schopenhauer. Viața și opera” (Garamond International, București, 1995), „Schopenhauer. Monografie istorico-filozofică” (Eurosong & Book, București, 1997) şi „Din cronica filosofiei românești” (Institutul European, Iași, 2005).
Remarcabile sunt şi realizările sale în domeniile literatură, memorialistică, impresii de călătorie şi discursuri: „Un colț de viață” (București, 1902), „Văzute și trăite” (Ed. „Adeverul”, București), „Simțiri rostite. Discursuri și însemnări” (Alcalay Calafeteanu, 1922) sau „Felurite probleme și oameni. Evenimente. Note de drum” (București, 1928.
În confesiunea făcută într-o emisiune radio din anul 1967, Ion Petrovici declara, cu referire la mandatul său de preşedinte al CA al radioului, că „din primul moment, secondat de trei excelenţi funcţionari ai instituţiei – renumitul poet, doctorul Voiculescu, Gh. Demetrescu-Mugur, de asemenea un literat priceput şi harnic, în fine, muzicianul-compozitor Th. Rogalski, am căutat să aduc unele îmbunătăţiri prin idei inovatoare, care schimbau în parte structura programelor“.
La 17 februarie 1972, Ion Petrovici, ultimul mare reprezentant al şcolii maioresciene din gândirea românească, a trecut la cele veşnice, la Bucureşti.
La 14 iunie 2007, Editura „Casa Radio“ a lansat, în cadrul unei dezbateri prilejuite de aniversarea a 125 de ani de la naşterea filosofului, volumul „Talentul oratoric. Conferinţe la Radio, 1932-1943”, cuprinzând conferinţele lui Ion Petrovici, eminentă personalitate a vieţii culturale şi politice interbelice, asiduu promotor al radiofoniei româneşti.
