“La Paris au fost două delegații române…”
Sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a fost urmat de Tratatele de pace de la Paris, care au fost semnate pe 10 februaruie 1947 de Aliați și de țările învinse. Din partea României, la Paris, s-au aflat două delegații – cea oficială, din care făceau parte, printre alții, generalul Dămăceanu și Lucretiu Pătrășcanu. Această delegație era condusă de ministrul de externe, Gheorghe Tătărăscu, și era controlată de sovietici. În același timp, la Paris s-a aflat și un grup de diplomați români care au preferat să rămână în Occident. Grupul românilor liberi, condus de Grigore Gafencu și V.V. Tilea, a înaintat delegațiilor occidentale un memoriu în care se arăta situația reală din România aflată sub ocupație sovietică. Cum era de așteptat, la Paris au fost prezenți ziariști din toată lumea. Printre acești jurnaliști s-a numarat și dr. Liviu Cristea, redactor la Secția română a BBC.
“La Paris era o atmosfera destul de încordată între [Gheorghe] Tătărescu, pe de o parte, şi restul delegaţiei [române], din cauza Basarabiei, a Bucovinei, a Ținutului Herţa, a reparaţiilor pe care le solicitau sovieticii, Nordul Transilvaniei, Dunărea, asigurarea anumitor drepturi pentru minorităţi. Ştiam că tot timpul erau sub presiunea sovietică şi că delegaţia oficială, în frunte cu Tătărescu, cu Pătrăşcanu, [generalul Dumitru] Dămăceanu, era obligată să nu menţioneze anumite probleme, să le evite chiar. În rândul delegaţiei române au fost unele persoane care au comunicat cu grupul Gafencu – Tilea. Delegația română sosise la Paris convinsă că ar mai putea aduce oarecare schimbări asupra Tratatului de Pace, în timp ce grupul românilor liberi condus de Grigore Gafencu pregătise un memoriu foarte amănunţit pe care să-l supună conferinţei, marilor puteri. Memoriul lui Gafencu – ,,România în faţa Conferinţei de Pace” – a fost prezentat la 9 august [1947], dacă îmi amintesc exact data. Dar, din comisii ni se relatase că punctul de vedere sovietic a fost tot timpul ferm, neclintit şi că delegația română fusese instruită să nu ridice chestiuni care le-ar fi provocat ruşilor anumite complicaţii în dezbaterile lor directe cu Marea Britanie şi cu America. Deci, au fost două memorii: unul a lui Gafencu şi declaraţia lui Tătărescu. Câteva zile mai târziu, cred că pe 12 august, după ce prezentase Memoriul Gafencu, a prezentat Tătărescu Declaraţia României la Conferinţa de Pace. Însă, de la început, lui Tătărăscu i se pusese în vedere că declarația sa nu are decât o valoare declarativă şi că punctele pe care le ridică Tătărescu nu mai pot fi discutate în comisii şi, deci, nu mai pot fi modificate. Dar, delegaţiile occidentale fuseseră deja informate prin memoriul lui Grigore Gafencu de adevăratele probleme ale României. Deci, a fost o declaraţie absolut liberă, care a arătat interesele Ţării Româneşti (Memoriul lui Grigore Gafencu) şi delegaţia condusă de Tătărăscu care avea instrucţiuni foarte precise din partea sovieticilor, ce probleme pot ridica şi ce nu pot ridica. În clipa când a început să vorbească Tătărăscu, să susţină punctul de vedere oficial al României, toţi am fost foarte atenţi să vedem dacă se vorbeşte despre Basarabia, Bucovina, Herţa, Dunăre, eventual dacă i s-a recunoscut României cobeligeranța. Am fost oarecum surprinşi că, în momentul în care Tătărescu a vorbit despre Ardealul de Nord, nu a ţinut să accentueze dacă se întorcea exact cum fusese înainte de ocuparea maghiară. (….) Dezbaterile delegaţiei oficiale au transpirat tot timpul, mai ales că erau peste 70 de membri în delegaţia românească, dintre care 13 sau 14 erau delegaţi principali, iar restul erau experţi, secretari, cartografi, militari. Informațiile nu se puteau să nu transpire. S-a aflat tot timpul ce se discutase la aceste şedinţe, pentru că o secretară englezoaică, care făcea traducerea în limbi străine, reuşise să stabilească o legătură cu delegaţia neoficială a României, adică cea a lui Gafencu. În felul acesta, o mulţime de lucruri din acele discuţii şi dezbateri au transpirat şi au fost cunoscute de Grigore Gafencu. Lucrul acesta mi-a fost confirmat direct şi de domnul Mihai Mărculescu, care era secretarul delegaţiei române, nepot a lui Tătărescu, fost coleg de al meu la Universitatea din Paris.(….) ”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1997]
