“România fusese cobeligerantă, dar care nu i s-a recunoscut statutul nici o clipă.”
La Conferința de Pace de la Paris (1946 – 1947) au fost prezente două delegații române: delegația oficială, condusă de ministrul de externe Gheorghe Tătărăscu, și Grupul românilor liberi, condus de diplomații Grigore Gafencu și V.V. Tilea, rămași în Occident. Grupul românilor liberi a înaintat delegațiilor occidentale memoriul „România în fața Conferinței de Pace”, în care au arătat abuzurile săvârșite de sovietici în România. Poziția delegației sovietice a fost dură, neacceptând nici o observație din parea celorlalte delegații. Mai mult, sovieticii au cerut delegației române să nu nu discute nimic cu occidentalii, inclusiv cu presa. De acest refuz a avut parte și dr. Liviu Cristea – jurnalist la Secția română a BBC.
„La Conferința de Pace de la Paris, delegația sovietică a fost tot timpul neclintită, delegația română fusese instruită să nu ridice chestiuni care le-ar fi provocat ruşilor anumite complicaţii în dezbaterile lor directe cu Marea Britanie şi cu America. Dată fiind această atmosferă, pentru mine s-a pus chestiunea de a şti cu cine să stau de vorbă din delegaţia română, adică la cine să solicit o întrevedere pentru BBC, pentru reportajele mele, pe care le făceam zilnic de la Paris. Şi atunci am ajuns la concluzia că singura persoană care ar putea să mă intereseze era Lucreţiu Pătrăşcanu, pentru că el a fost la Moscova [când a fost semnat Armistițiul] și fusese reprezentantul comuniştilor în toate întrevederile care au precedat actul de la 23 August 1944.
Făcea o impresie de om mai deschis oarecum şi mai român în reacţiile lui. I-am solicitat o întrevedere, pe care mi-a acordat-o cu o singură condiţie: să-i comunic mai întâi întrebările în scris. Ceea ce am şi făcut. În clipa când m-a primit a fost foarte amabil, mi-a explicat în cuvinte măsurate şi foarte-foarte bine cântărite: ,,Îmi pare foarte rău că nu pot să răspund direct la aceste întrebări.” Întrebările erau concentrate asupra regimului Dunării, fiincă noi ne-am dat seama că Franţa și Anglia erau interesate în a clarifica sugestia ruşilor de a lăsa Dunărea numai sub controlul riveranilor şi, deci, să eliminine marile puteri, adică să elimine Comisia Internaţională a Dunării. Ne-am dat seama că ruşii insistau ca marile puteri occidentale să fie eliminate de la controlul acestei căi de comunicaţii. (…)
Ieşind de la Pătrășcanu, mi-am dat seama că nu pot să obţin mai mult şi dacă nu pot să obţin de la el o informație, cu atât mai puţin am să obţin de la Tătărescu sau de la Gheorghiu Dej. (…)
După încheierea Conferinţei de Pace, când delegaţia României s-a reîntors în ţară, domnul Mihai Mărculescu, care era secretarul delegației române, nepot al lui Tătărăscu, fost coleg de-al meu la Universitatea din Paris, a rămas în Occident. Apoi a plecat în Argentina şi s-a întors în Franţa mulţi ani mai târziu. Eu am reluat contactul cu el după ce m-am alăturat postului Radio Europa Liberă la Munchen, deci după 1976. Dânsul a publicat o mică broşură asupra antecedentelor loviturii de stat de la 23 August. Această broşură a fost scoasă la Editura “Dumitru” din Munchen. E o mică fasciculă de douăzeci de pagini şi în care el expune pas cu pas antecedentele negocierilor de armistiţiu de la Stokholm şi de la Cairo, diversele acte internaţionale, adică conferinţe internaţionale unde s-au întrunit miniştrii de externe ai marilor puteri şi în mare ce s-a hotărât referitor la statutul României. În această broşură, sunt foarte precis descrise aceste faze care s-au succedat şi care au încetat în dimineaţa zilei de 23 August, când urma să plece o delegaţie pentru a discuta noii termeni agreaţi de sovietici referitor la un armistiţiu. Dar, dat fiind că în acea zi a fost declaraţia regelui Mihai, această delegaţie nu a mai pornit spre Moscova. Şi cu asta se încheie, de fapt, expunerea lui. La Paris a fost foarte activ în diaspora română, pe linie politică şi diplomatică a fost foarte activ.
Hotărârile Tratatului de Pace au fost examinate în lumina a ceea ce a apărut în presa britanică. Au fost invitaţi mai mulţi oameni la microfonul BBC, care şi-au exprimat punctul de vedere. Majoritatea dintre ei, trebuie să spun acest lucru, şi-au exprimat simpatia pentru România care devenise cobeligerantă, dar căreia nu i s-a recunoscut statutul nici o clipă. La un moment dat, aveam mai multe trupe pe front, am fost pe locul patru…”
[Interviu realizat de Octavian Silivestru, 1997]
