“Avem nevoie de un ambasador. Du-te la Buenos Aires!”
Imediat după ce a fost numită ministru de externe, Ana Pauker a hotărât să dea afară toți salariații ministerului, pentru că erau “contaminați de ideologia burgheză”. În locul lor au fost angajați muncitori, recomandați de Partidul Comunist, care aveau “origine sănătoasă”. În același timp, pentru o periodă scurtă, au fost trimiși ca ambasadori câțiva intelectuali în care comuniștii aveau încredere: Mihai Ralea (Washington), Iorgu Iordan (Moscova), Grigore Moisil (Ankara), Bebe Neculce (Olanda), Simion Stoilov (Paris). Economistul Barbu Zaharescu, vechi ilegalist, membru al Partidului Comunist încă din 1923, a primit sarcină de la partid să înființeze o școală pentru muncitorii care au fost selectați să lucreze în diplomație. Apoi, cu toate că nu avea pregătire în domeniul relațiilor internaționale, dar avea un bun dosar politic, Barbu Zaharescu a fost numit în 1952 ambasador în Argentina. pentru că așa hotărâse partidul.
“În 1947, când Partidul [Comunist] se pregătea să preia conducerea țării, când Ana Pauker se pregătea să fie ministrul de externe, a fost nevoie de diplomați noi. Ministerul de Externe avea diplomați, dar în ei paridul nu avea încredere și atunci mi s-a dat mie sarcina să fac o școală de diplomați. Această școala de diplomați s-a numit “Institutul de Studii Politice și Administrative”. Această școală a dat diplomați noi, așa încât atunci când Ana Pauker a devenit ministrul de extene a avut noi diplomați. Ana Pauker a considerat că tot aparatul diplomatic vechi este pregătit de România burghezo – moșierească și, în locul lor, trebuie să punem alți oameni, pregătiți de noi.
Cum am fost eu recrutat în Ministerul de Externe? În perioada [1952 – 1955] când [Simion] Bughiciu era ministrul de externe, România nu avea la Buenos Aires un ministru – atunci relațiile noatre cu Argentina erau la rang de ministru plenipotențiar, nu de ambasador. Și Bughici m-a chemat și mi-a zis: “Avem nevoie și de treaba asta. Du-te la Buenos Aires!” Și, dacă așa a hotărât partidul, m-am dus. La putere [în Argentina] era [Juan] Peron. Am fost bine primit de Peron. Cu el m-am înțeles destul de bine. În 1955, Gheorghiu Dej m-a propus să fiu membru supleant al Comitetului Central al Partidului Comunist Român. Când a fost congresul partidului m-au chemat din Argentina. După congres, m-am întors la Buenos Aires. De la Buenos Aires am fost rechemat în 1956 și numit [ambasador] în Turcia. Mai târziu, după ce am fost ambasador în China, am lucrat la publicația “Pentru o pace trainică”, care apărea la Praga. Ceaușescu m-a trimis la Praga la publicaţia “Pentru o pace trainică” ca reprezentant [al Partidului Comunist Român]. Și am lucrat 20 de ani în readcția asta. În comitetul de redacție eram reprezentantul Partidului Comunist Român. Dificultăți am avut pentru că noi aveam punctul nostru de vedere, alte partide aveau alte puncte de vedere și discutam, și ne certam …. Erau reprezentanții multor partide [comuniste] și unele nu erau chiar așa subordonate sovieticilor, cum se spune acum. Reprezentantul Partidului Comunist Italian – Rossi –, cu care eram prieten, avea punctul lui de vedere…. Partidul Comunist Francez avea alt punct de vedere…. și revista lor era altfel decât cea care apărea la Praga. Până la urmă, sovieticii își impuneau punctul de vedere pentru ca ei aveau toată redacția. Postul meu la publicația “Pentru o pace trainică” a fost mai mult sau mai puțin important, deoarce partidul nostru nu a ținut cont de punctul de vedere al acestei reviste.”
[Interviu realizat de Nicolae Fotino, Octavian Silivestru, 1995]
