Din vremurile străvechi ale cultului zeiţei Rhea şi până astăzi, femeia a fost celebrată la începutul primăverii, odată cu renaşterea naturii – Femeia Mamă, Femeia Înţeleaptă, Femeia Frumoasă. Anul acesta am ales să prezentăm, din Arhiva noastă de istorie orală, imaginea a două femei, mama şi fiica ei spirituală. Sunt două călugăriţe care au trecut în anii ’50 prin iadul închisorilor comuniste. Şi, pentru că este vorba aici despre credinţă, dârzenie şi suferinţă, dedicăm mărturia-document tuturor mamelor care, în aceste zile, la graniţele noastre, se luptă să-şi salveze copiii de atacurile necruţătoare ale bombelor ruseşti invadatoare.
Ecaterina László era născută într-o familie catolică din comuna Scorţeni, judeţul Bacău. Simţind o chemare deosebită pentru a-şi împlini credinţa, la 17 ani a venit la Bucureşti, la Institutul „Sfânta Maria” unde, după o perioadă de învăţătură, a primit haina monahală şi numele de Clara. Apoi a devenit administrator la Nunțiatura Apostolică din București, până când stăpânirea comunistă instalată de sovietici a declanşat ofensiva faţă de Biserica Greco-Catolică: a desfiinţat cultul, a preluat bisericile, a trimis în închisori episcopii, a rupt relaţiile cu Vaticanul. Au urmat, în 1951 şi 1952, procese politice tipic staliniste, în care prelaţi ai bisericii au fost acuzaţi de „spionaj în slujba Vaticanului”. În noaptea de 19 iulie 1950 a fost arestată şi sora Clara, împreună cu alte măicuţe. Au fost condamnate la zeci de ani de detenţie fiecare. Nu au scăpat nici cele bătrâne şi bolnave. În anchete, au fost bătute, umilite, înjurate, torturate în fel şi chip, apoi aruncate între zidurile mizerabile ale închisorilor comuniste.
Iată un episod desfăşurat în penitenciarul de la Mislea, povestit de sora Clara, o mărturie a devotamentului unei fiice faţă de mama ei spirituală, aceea care o educase, o îndrumase şi o ajutase să primească haina monahală.
„S-a îmbolnăvit maica Clementina care era superioara noastră şi care a fost pentru mine… ea era bătrână şi s-a îmbolnăvit. Şi când am auzit că ea a fost dusă la infirmerie acolo, că e bolnavă, […] m-am cerut la raport la director – care era un director foarte sever, Georgescu îl chema – m-am dus la el şi […] cum am intrat la el, [am zis:] <Bună ziua!>, <Bună ziua!>… <Dumneavoastră aveţi o mamă?> <Da!> <Şi ţineţi la mama dumneavoastră?> <Cum să nu ţin? E mama mea!> <Dacă aveţi o mamă şi ţineţi la ea, pentru mine maica Clementina este ca şi mama mea. Eu am venit la mănăstire la vârsta de 17 ani şi dânsa m-a crescut… creşterea pe care o am, de la dânsa o am!> Auzisem că o duce la [închisoarea] Văcăreşti, la spital, şi atuncea ştiam că moare acolo, că era slăbită, deja, tare… [Şi zic:] <Îmi daţi voie ca să o mai văd o dată?> Şi mi-a dat voie!.. Mi-a dat voie şi mă duceam în fiecare zi, în fiecare zi mă duceam. […]
Şi în ultima zi când am fost, era ziua când [urma să plece]… aştepta acuma ca să se ducă [la Văcăreşti], dar nu ştiam când o fi. În ziua aceea, am avut şi eu o criză de ficat şi am fost lăsată în cameră; fusesem la doctor şi o vizitasem. Vine o deţinută şi bate la uşă, îmi şopteşte că pe maica Clementina o duce la Văcăreşti. Atuncea i-am spus [deţinutei] să roage pe miliţiancă să vină la mine. Şi a venit miliţianca, zice: <Ce-i cu tine?> <Vă rog, am făcut iarăşi o criză şi lăsaţi-mă să mă duc la infirmerie.> <Păi>, zice, <ai fost deja dimineaţă!> Zic: <Da, am fost , dar… am făcut încă o criză şi mâine e duminică şi dacă… nu mai mă lasă, nu mai am medicamente pentru mâine, mi-a dat numai pentru astăzi.> Şi atuncea m-a lăsat.
Când ajung la infirmerie, acolo, tocmai doctoriţa plecase deja şi [zice] sanitarul, acolo: <Ce-i cu dumneavoastră?> <Am făcut iarăşi o criză, vă rog daţi-mi ceva pentru mâine, că mâine nu e nimeni aicea.> […] Când am intrat în cabinet, a intrat şi el, a închis uşa… atuncea i-am spus, l-am întrebat [şi pe el] dacă are mamă şi dacă ţine la mama lui şi am spus: <Uitaţi, vă rog să mă lăsaţi la maica Clementina, că ştiu că nu o s-o mai văd! Pentru ultima dată…> Şi m-a lăsat, m-a <internat> adică. Eu vroiam numai să o văd, dar el m-a internat! <Vă internez până luni, dar luni să mergeţi la lucru.> M-a internat atuncea, sâmbătă… Când am intrat înăuntru, a nimerit şi ofiţerul de serviciu cu două foste deţinute de drept comun, au venit să o ia pe maica, să o ducă la maşină, că ea nu mai putea să meagă, să o ia în braţe.
Eu, pentru ce vroiam să o văd? Să o văd şi să îi dau Sfânta Împărtăşanie… […] Şi acuma era ofiţerul cu cele două deja acolo… şi o deţinută sanitară îi făcea injecţii, ca să o întărească pe drum. Şi, în clipa aceea, am făcut semnul crucii, am spus în latineşte [Deus meus in te] confido, actul de credinţă şi… am luat săculeţul din buzunar şi am scos Sfânta Împărtăşanie, un vârfuleţ de pâine, aşa… şi l-am pus la dânsa în gură şi… a plecat. Pe urmă au luat-o cele două deţinute pe dânsa în braţe şi au condus-o la poartă. Acolo mi-a spus ofiţerul: <Destul! Până aici! N-aveţi voie să ieşiţi pe poartă!> Zic: <Nici nu vreau! Până aicea am condus-o…> şi m-am întors înapoi şi am rămas la infirmerie. […] Asta era în’55, când a fost maica Clementina dusă la Văcăreşti şi acolo a mai stat şapte zile, după şapte zile a murit…”
[Interviu de Mariana Conovici, la Mănăstirea „Sfânta Agnesa”, 2003]
