Miercuri, 9 martie, creştinii ortodocşi şi greco-catolici îi prăznuiesc pe Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia Armeniei, 40 de ostași creștini care s-au sacrificat pentru credinţă, fiind martirizați în secolul al IV-lea, fiindcă după ce au refuzat să se închine idolilor, au fost torturați și condamnați la moarte prin înghețare în lacul Sevastiei.
Sfinţii patruzeci de Mucenici au fost prinşi şi au pătimit pentru Hristos, mai înainte de patru calende ale lui martie, adică în 26 februarie. Şi şi-au dat sufletele lor Domnului în al şaptelea idis al lui martie, adică pe 9 martie, când sunt pomeniţi.
Pentru a afla mai multe desrpe suferinţa celor 40 de suflete, să spunem că acum mai bine de 1700 de ani, în perioada împăratului roman Licinius (308-324), prigoana împotriva creştinilor devenise cumplită.
În Armenia, în jurul anului 320, Cetatea Sevastiei era condusă de un comandant pe nume Agricola, care pe lângă prigoana anticreştină, propovăduia o atentă supraveghere a supuşilor pentru a nu se îndepărta de la credinţa oficială obligatorie, cea în zeităţile romane.
Însă în oastea romană – în care erau înrolaţi romani, greci şi armeni – Legiunea a XII-a Fulminata din Armenia, cantonată în Capadocia, se aflau patruzeci de ofiţeri viteji, căliţi în numeroase războaie, care mărturiseau credinţa pentru Iisus Hristos, iar comandantul lor, deşi îi preţuia ca ostaşi, a încercat să-i determine să-şi schimbe credinţa, conform ordinelor oficiale.
Cei 40 de ostaşi nu numai că nu acceptă să-şi trădeze credinţa, dar nici măcar nu încearcă vreo negociere asupra acesteia, fiind aruncaţi în temniţă şi lăsaţi să reflecteze. În miezul acelei nopţi, Iisus Hristos li se arată şi le spune: „Bun este începutul nevoinţei voastre, dar cel ce va răbda până în sfârşit, acela se va mântui”.
A doua zi, Agricola repetă încercarea de a-i determina pe cei 40 să îşi schimbe credinţa: „Câţi ostaşi are împăratul nostru, nu sunt asemenea vouă întru nimic, nici întru înţelepciune, nici întru tărie, nici întru frumuseţe, nici aşa de iubiţi nu-mi sunt mie ca voi. Aşadar, a mea dragoste să nu voiţi a o întoarce spre ură, că în a voastră putere stă ca ori dragostea mea, ori ura să le aveţi”. Ei repetă refuzul, fiind din nou întemniţaţi.
După şapte zile, guvernatorul Lisius soseşte cu alai mare în Sevastia, iar ostaşii sunt aduşi în faţa lui, fiind ademeniţi inclusiv cu funcţii înalte, pentru a-şi trăda credinţa.
Confruntat cu un nou refuz categoric, Lisius porunceşte să fie lapidaţi, însă slujitorii, încercând să-i lovească cu pietre pe cei 40, se lovesc unii pe alţii, însuşi Lisius, în încercarea de a-i lovi pe aceştia se trezeşte cu piatra întrcându-se exact în obrazul său. Văzând această minune, guvernatorul îi aruncă din nou pei cei 40 de ostaşi în temniţă, pentru a se gândi care urma să fie pedeapsa pentru nesupuşi.
În ziua următoare, cei 40 de viteji sunt duşi la un iezer de lângă cetate, cu apele îngheţate, iar spre seară aceştia sunt dezbrăcaţi şi lăsaţi în apă, pe un ger şi un viscol cumplite.
Pe malul lacului străjerii care îi păzeau aduseseră o cadă mare cu apă caldă, care era menită să îi ispitească pe ostaşi să iasă, şi să se încălzească.
La scurt timp, unul dintre cei 40 nu mai poate răbda şi cedează, iese din lac şi încercă să ajungă la cada cu apă caldă, însă se prăbuşeşte mort, fiind săvârşită astfel o nouă minune.
După alte câteva ore, o lumină puternică şi caldă ca soarele, înmoaie gerul şi topeşte gheaţa, iar din cer se pogoară deasupra capetelor sfinţilor treizeci şi nouă de cununi. Unul dintre străjeri care îi păzea, pe nume Aglaius (Aglaie), văzând minunea, înţelege că acela care ieşise din apă fusese exclus din ceata sfinţilor, şi, într-un gest de solidaritate îşi aruncă pe mal hainele şi li se alătură celorlalţi strigând: „Şi eu sunt creştin !”
La ivirea zorilor, Lisius şi Agricola rămân uimiţi când îi găsesc pe cei 40 vii şi nevătămaţi, şi ordonă să fie scoşi din apă şi să li se sfărâme gleznele cu ciocanul. Astfel sfinţii, răbdând chinurile cumplite, îşi dau sufletul în mâinile Domnului, iar Lisius şi Agricola ordonă ca trupurile să fie arse, iar apoi oasele să fie aruncate într-un râu, pentru a li se pierde urma.
Însă după alte trei zile, Sfinţii 40 de Mucenici se arată în vis episcopului cetăţii, Petru, şi îi cer să vină în acea noapte să îi scoată din râu. Episcopul, însoţit de câţiva oameni, scoate oasele şi le pune la păstrare, cinstindu-le cum se cuvine unor martiri ai lui Dumnezeu. În timp, moaştele lor au fost răspândite în biserici din întreaga lume.
În Bucureşti, părticele din moaştele Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia se regăsesc la Schitul Darvari, la Biserica „Sfântul Alexie” de pe Calea Şerban Vodă, la Mănăstirea Antim, la Biserica Icoanei, la Biserica Mihai Vodă şi la Biserica Dichiu de pe Strada Icoanei.
Numele Celor 40 de Mucenici sunt: Chirion, Candid, Domnos, Isihie, Ieraclie, Smaragd, Valent, Vivian, Evnichie, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ioan, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetie, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Leontie, Gorgonie, Teofil, Dometian, Gaie, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton şi Aglaie.
Aceştia au lăsat în urma lor un testament, pe care l-au dictat când se aflau în suferinţă, în lacul îngeţat, Sfântului Meletie, episcopul Antiohiei:
„Aşadar, să vă depărtaţi de orice poftă şi rătacire lumească. Căci mărirea lumii este înşelătoare şi neputincioasă, înfloreşte pentru puţin şi îndată se veştejeşte ca iarba grădinii. Primind sfârşitul mai repede ca începutul. Mergeţi mai degrabă la iubitorul de oameni Dumnezeu, care dăruieşte bogăţie neîmpuţinată celor ce aleargă la El şi dă ca răsplată viaţă veşnică celor ce cred în El. Timpul acesta este folositor celor ce voiesc să se mântuiască, oferind prilejul potrivit pentru pocăinţă, pentru practicarea adevăratei vieţuiri celor ce nu amână nimic pentru viitor. Căci schimbarea vieţii este neprevăzută. Şi chiar de ai cunoaşte-o, vezi ceea ce este de folos şi arată în modul acesta curăţia credinţei, pentru ca prin aceasta să ştergi urma păcatelor făptuite mai înainte. Căci în starea în care te voi găsi, zice Domnul, în aceea te voi şi judeca. Sârguiţi-vă, deci, să fiţi fără greşeală în poruncile lui Hristos, ca să scăpaţi de focul cel nestins şi veşnic. Căci glasul cel dumnezeiesc strigă: Timpul s-a scurtat. Mai presus de toate, cinstiţi iubirea, căci numai ea singură respectă datoria iubirii frăţeşti şi se supune legii lui Dumnezeu. Căci prin fratele cel văzut se cinsteşte Dumnezeu Cel nevăzut.”
Deşi tradiţia creştină face referire la 40 de mucenici, în tradiţia geto-dacică sunt menţionaţi 44 de mucenici, adică exact atâtea zile câte sunt între 9 martie şi 23 aprilie, când este prăznuirea Sfântului Gheorghe. De aceea, în unele zone ale ţării există credinţa în 44 de sfinţi.
În tradiţia populară, în sâmbăta care precede Sărbătoarea Mucenicilor, dar şi în ziua lor de prăznuire, sunt pomeniţi moşii şi strămoşii, iar sărbătoarea populară se numeşte Moşii de Mărţişor.
Conform aceloraşi credinţe populare, sărbătoarea se mai numeşte şi Mucenicii, Măcinicii, Sfinţişorii sau Sâmbra plugului, cea din urmă semnificând suprapunerea praznicului cu începutul noului an agricol, un hotar între iarnă şi vară, între zilele reci specifice babei Dochia şi vremea călduroasă din zilele Moşilor.
În zonele rurale, în această zi plugurile tuturor gospodarilor erau adunate pe islazul sătesc şi preotul făcea o slujbă de sfinţire a apei, iar cu această agheasmă – ca simbol al sănătăţii şi prosperităţii – se stropeau plugurile şi toate uneltele agricole, apoi gospodarii mergeau în procesiune pe ogoare şi fiecare plugar trasa prima brazdă pe ogorul său.
Tot de Mucenici se pune că stupii se scot de la iernat şi se taie primele corzi de viţă de vie pentru ca aceasta să aibă rod bogat.
Se mai crede că în această zi vin berzele – simbolul norocului şi vestitoarele apariţiei pruncilor.
Tot tradiţia populară arată că, în această zi, Sfinţii Mucenici se întâlnesc şi participă la un ritual de dezgheţare a pământului şi de „slobozire” a căldurii pe ogoare şi în grădini, ca urmare oamenii participă la un ritual prin „baterea” pământului cu bâtele şi rostirea frazei „Intră frig şi ieşi căldură,/ Să ne fie vremea bună/pentru plug şi arătură”.
De asemenea, tot în sensul alungării frigului, există ritualul aprinderii focurilor în curţile gospodăriilor. Astfel, gunoaiele din gospodărie, din grădini şi de pe ogoare se ard, ca să vină primăvara mai curând, iar uneori există obiceiul ca flăcăii şi fetele să sară peste foc, pentru purificarea trupului.
O altă credinţă legată de foc arată că în noaptea de Mucenici se deschid mormintele şi Porţile Raiului, iar spiritele morţilor sunt aşteptate de rude cu focuri aprinse şi mese întinse.
În zona Munteniei, femeile obişnuiesc să stropească gospodăria cu un mănunchi de busuioc cu agheasmă, dar şi vasele în care gătesc de post, îmbrăcămintea şi proviziliile din cămară, pentru a exista hrană până la recolta următoare.
În zonele rurale există şi obiceiul de prognozare, în această zi, a vremii, până la sfârşitul anului. Astfel, dacă plouă în această zi, va ploua şi în ziua de Paşti, iar dacă tună va urma o vară favorabilă culturilor, iar recoltele vor fi mai mari decât speră gospodarii. În schimb, dacă în ajunul Mucenicilor este vreme rece şi îngheaţă pământul, va urma o toamnă lungă.
În această zi, în unele zone ale ţării se mai împart câte 40 de nuci, în coajă, tinerilor căsătoriţi, pentru a avea o căsnicie frumoasă, iar membrii familiei să fie mereu sănătoşi.
Una dintre cele mai răspândite tradiţii este consumul a 40 de pahare de vin, care să amintească de sângele celor 40 de Mucenici care s-au jertfit pentru credinţa lor.
Cele 40 de pahare cu vin simbolizează şi puterea şi vigoarea, pentru că vinul se transformă în timpul anului în sânge şi putere de muncă. Pentru cei care nu pot să consume vin, tradiţia spune că trebuie să se stropească cu vin roşu pentru a avea tot anul vigoare.
În unele zone există şi obiceiul de a consuma seminţe, la fiecare pahar de vin asociindu-se consumul unei linguri de seminţe de floarea-soarelui sau de dovleac, existând credinţa că astfel este atras sporul la bani. O altă tradiţie spune că în această zi nu se dau bani împrumut – pentru a nu alunga sporul din gospodărie – , ci doar se împart bucate în memoria rudelor decedate.
În această zi se consumă mâncare de post şi, mai ales, preparate specifice, cea mai cunoscută tradiţie din această zi fiind prepararea şi consumul mucenicilor, în fapt colăcei sub forma cifrei 8 – simbolul echilibrului cosmic – preparaţi sub diferite forme, care mai poartă numele de sfinţişori, bradoşi sau boboneţi.
Tradiţia de preparare a mucenicilor în familie se respectă în toate zonele ţării.
În Moldova există reţeta de preparare a Mucenicilor copţi, unşi cu miere, şi presăraţi cu nucă măcinată – văzuţi ca simbol al belşugului.
În Muntenia, în schimb, există reţeta preparării mucenicilor cu „zeamă”, făcuţi tot din aluat, tot sub forma cifrei opt, fierţi, şi apoi consumaţi cu un sirop preparat din apă, miere, nucă pisată şi mirodenii. În acest caz siropul reprezintă simbolul lacului îngheţat, în care creştinii au primit cununa mucenicească.
În unele zone din ţară, după preparare, mucenicii se duc la biserică pentru a fi binecuvântaţi de preoţi, iar apoi câteva porţii se împart săracilor, vecinilor ori rudelor.
O tradiţie aparte este prezentă în zone rurale din judeţul Gorj: în dimineaţa de Mucenici, bătrânele satelor prepară din mălai un o turtă mare – “pupoi” – şi marchează 44 de semne pe suprafaţa acesteia. Se pun mai multe monede în aluatul “Pupoiului”, iar după coacere, se unge cu miere şi se taie în bucăţi, în funcţie de numărul copiilor din acea familie, iar copilul care găseşte primul o monedă este considerat “Pupoiul” casei, adică norocosul familiei.
Există şi obiceiul de a da de pomană o turtă împreună cu un fuior de lână – reprezentând firul vieţii – şi mai multe fructe uscate.
Tot în această zi, sunt sărbătoriţi şi cei care nu-şi regăsesc prenumele în rândul sfinţilor în calendarul ortodox.
