Ocuprea militară a României de către URSS la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial a însemnat începutul comunizării României. Sub controlul armatei sovietice, în doar trei ani (septembrie 1944 – decembrie 1947), comuniștii români au reușit să acapareze pârghiile puterii. În fruntea ministerelor importante au fost puși comuniști veniți de la Moscova odată cu Armata Roșie (Ana Pauker la Miniterul de Externe, Emil Bodnăraș la Ministerul Apărării, Gheorghe Pintilie “Pantiușa” – pe numele real Timofei Bodnarenko – în fruntea Securității). În același timp, au fost instalați “consilieri” sovietici care în realitate supravegheau ca linia Moscovei să fie respectată. Astfel, între 1945 – 1955 – epoca stalinistă -, România a dat dovadă de o obediență toatală. Apoi, între 1956 – 1962 în politica externă s-a manifestat o subordonare asumată. Începând cu anul 1962, România a refuzat subordonarea față de politica sovietică, manifestând o detașare, având unele iniţiative pe plan internațional. Trebuie remarcat că “independența” României nu a mers atât de departe încât să ceară ieșirea din CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) și din Pactul militar de la Varșovia. În condițiile în care România manifesta o oarecare independență, colaborarea cu diplomații sovietici a fost anevoioasă, își amintește ambasadorul Ion Datcu.
“Distanțarea de sovietici a apărut în ultimii ani ai lui Dej, când noi lucram cu [primul ministru] Ion Gheorghe Maurer. Față de presiunile sovietice, Maurer… de multe ori spunea, chiar pe un ton de zeflemea: “Ia mai lăsaţi-i pe ăia în pace!” După un an [de la venirea la putere a lui Ceaușescu] s-a accentuat şi mai mult atitudinea noastră de rezervă faţă de presiunile sovietice, când a apărut apropierea de China. Atunci am perceput o schimbare. În relațiile internaționale, sovieticii tot timpul aveau impresia că trebuie să ne dea indicaţii, să notăm… Ei spuneau: “Asta e poziţia noastră”. Şi la urmă ziceau: “Deci, tovarăşi, am convenit cutare, cutare, cutare…” Şi te lăsa mască. Cum “am convenit?” Ne dădeau reţetele gata făcute! Şi toate erau pe acelaşi calapod. Ăia sunt răi, ăia-s buni, “imperialism”, “luptă”…Dificultatea noastră era însă că din şapte, câţi eram la aceste şedinţe, cu Ucraina şi cu Rusia erau trei Uniuni Sovietice… Iar ceilalți colegi… bulgarii, polonezii, ungurii ne forţau: “Haide, măi! Suntem doar aici între noi, între tovarăşi … Unde vă e internaţionalismul socialist? Ce tot umblaţi cu independenţă, cu suveranitate?”
Tot timpul eram sub această presiune. La un moment dat, îmi amintesc, la New York fiind, prin 1963, la o asemenea adunare… eu le-am spus: “Stimaţi colegi, eu nu ştiu dacă asta este o şedinţă de lucru, o şedinţă între reprezentanţi [unor țări] sau este o şedinţă de partid obişnuită!” Adică a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice…. Ăştia [sovieticii] ne primeau să ne dea sfaturi. (….) Începând cu anii ‘64-‘65-’66, răceala față de sovietici a crescut în intensitate, mai ales în anii ’70. Care erau domeniile de “luptă”? … În primul rând, era acea faimoasă metodă a Uniunii Sovietice de a te convoca toată ziua bună-ziua la “consfătuiri” – aşa se chemau – “consfătuiri” ale ţărilor socialiste. Ele aveau loc la vârf, la nivelul cel mai mare, şi după aceea pe diverse sectoare, economic… Iar diplomatic [ministrul sovietic de externe] Gromîko avea o tactică specială în a ţine tot timpul sub presiune continuă ţările din Tratatul de la Varşovia, încât ăştia să n-aibă timp nici să mai gândească. Tot timpul ne strângea pe diverse [teme]… să zicem ONU. Dar în ONU erau şapte comisii; și fiecare comisie făcea consfătuiri: fie la Moscova, fie la Bucureşti… prin rotaţie. (…)
În 1970, am fost un timp şi şeful delegaţiei României la ONU – de fapt eu eram adjunctul și până venea ministrul [din țară] eu eram şeful delegaţiei… Și trebuia să discut chiar cu [ministrul de externe sovietic] Gromîko, pentru că el era şeful delegaţiei sovietice. Gromîko avea obiceiul de a da cu pumnul în masă când vorbea, ca să-şi puncteze [ideile]… Mi s-a întâmplat și mie. În 1976, la New York, [la o întâlnire] la ambasada sovietică am venit cu propunerea românească să mai umblăm puţin prin structurile ONU, ni se păreau învechite… După ce ne dăduse icre negre, icre roşii, votcă, chestii….[s-a ținut o] ședință și Gromîko a dat cu pumnul în masă în faţa mea – eram aşezaţi la masă, şi a spus: “Uite ce e, maladoi ciolovec – tinere – ţine minte ce-ţi spun eu şi spune şi la Bucureşti asta: voi să nu mai umblaţi cu modificarea structurilor, a raporturilor între Adunarea Generală şi Consiliul de Securitate, deci cu putere de veto… Noi n-avem nevoie de organizaţia asta. Fără dreptul de veto (….) noi n-avem nevoie de această organizaţie. Asta e a voastră, a ăstora mici! Noi avem alte mijloace de a asigura securitatea Uniunii Sovietice.”
Aceste întâlniri erau, de fapt, un dialog între reprezentanţii sovietici, sprijiniţi zgomotos de alţii şi delegaţia română. Dar, vă rog să mă credeţi, trebuia să spunem niet. Şi spuneam. La urmă, când se luau deciziile, sovieticii spuneau: “Acum, tovarăşi, luăm o hotătâre!” Şi noi spunem: “Noi luăm act de hotărârea dumneavoastră, o transmitem la Bucureşti şi acolo se va decide în legătură cu hotătârea dumneavoastră.” De cele mai multe ori noi am fost obligaţi să intrăm în conflict cu ei [cu delegația sovietică]. La ONU majoritatea celor prezenţi aveau o linie foarte clară, cum votau marile puteri, ei votau automat. De exemplu, cei care sprijineau politica URSS, toţi aplicau celebra indicaţie a Anei Pauker: “Ce vă trebuie mandat? Uitaţi-vă la sovietici! Mandat visual!” (…) Sau ceilalţi, se orientau după Israel sau după ţările arabe. Pentru noi, care reuşisem să avem relaţii bune şi cu unii şi cu alţii, era mai dificil. După aia am lucrat şi la CSCE şi acolo rareori obţineam noi cu trudă câte un mic sprijin din partea vreunei delegaţii, cum ar fi cea cehoslovacă sau cea poloneză, care, de regulă, îi sprijinea pe sovietici. Dar erau anumite problemele europene. Dar ei, foarte curios, şi lucrul acesta este îndeobşte cunoscut, chiar atunci când aveau interes foarte mare de a sprijini poziţia română cel mult tăceau din gură, nu spuneau nimic, prin asta dând a înţelege că era şi în favoarea lor poziţia noastră, dar că ei nu riscau s-o spună public în şedinţa respectivă. Adică ei nu mergeau atât de departe încât să spună: “Da, şi noi suntem de acord cu românii.” De-a lungul anilor, au existat tensiuni între delegaţia română şi cea sovietică. De multe ori am fost şi ameninţat personal, în sensul că am să fiu demis pentru că se va interveni la nivel înalt şi să vadă ce e cu această atitudine care este antisovietică, [împotriva] spiritului de solidaritate socialistă… Am fost amenințat. Ambasadorul sovietic mi-a spus direct că el i-a scris sau o să-i scrie lui Brejnev care o să vorbească la conducerea de la Bucureşti ca să fiu îndepărtat de acolo. Nu se jenau, să ştiţi.
În momentul invaziei din Cehoslovacia eram ambasador la Tokyo şi, în ziua de 23 august, la hotelul Okura din Tokyio era un cockteil de ziua noastră naţională. De la japonezi a venit ministrul de externe şi alţii care nu prea vin la zilele naţionale… politicieni, membri din parlament …. era coadă lungă ca să mă felicite pentru poziţia noastră De la ambasada sovietică și de la toate ambasadele ţărilor socialiste au venit numai diplomați din eşalonul doi și trei.”
[Interviu realizat de Emilian Blânda, 1994]
