Începând cu deceniul șase al secolului trecut, în Ministerul de Externe au început să se afirme tineri diplomați, bine pregătiți profesional, cu relații în organismele internaționale sau în țările unde erau acreditați. Au fost sprijiniți de politica consecventă a României de a respecta toate țările, de a sprijini țările mici. Diplomații români au făcut diferența dintre politica României și relațiile Partidului Comunist Român cu celelate partide comuniste. Și atunci când au primit de la Comitetul Central “solicitări aberante” de a interveni pentru vreun partid comunist, diplomații români au acționat discret fără a implica oficial România. Ambasadorul Ion Datcu își amintește de o astfel de situație când era Președintele Consiliului de Securitate ONU.
“Dacă într-un moment diplomatic a apărut o criză, o problemă importantă, Ministerul de Externe trebuia să-l elaboreze. Deci se pornea de la Direcţie şi de la referenţi care sunt baza în Ministerul de Externe, sunt oamenii care stau şi scriu. De regulă, directorii lucrau împreună: făceau mandatul, mergeau la adjunctul de ministru, el la secretarul de stat apoi mergeau la ministrul de externe care mai lucra şi el în problemele importante. Deci era un produs colectiv… Cei care lucrau la acest material trebuiau să ţină cont de precedente, de declaraţiile oficiale făcute. În majoritatea cazurilor noi aveam o poziţie oarecum stabilită. Deci se pornea de la asta. În general, se cunoştea poziţia României faţă de diferitele situații. (…) Noi niciodată nu îngroşam tonurile. Apoi materialele noastre ajungeau la șeful statului care ne indica: “Insistă pe cutare, să facă pe cutare”…. Noi eram priviţi realmente ca nişte specialişti şi eram consultaţi. Pentru cei care lucrau în străinătate, noi aveam totuşi o anumită libertate de acţiune. Pe lângă ce-ţi venea scris, întotdeauna era clar că între politică şi diplomaţie trebuie să fie o diferenţă. Şi era! … Au fost cazuri când veneau nişte lucruri aberante… Mi-amintesc de o indicaţie venită prin 1976, când eu eram Preşedinte al Consiliului de Securitate, să convoc Consiliul de Securitate care să ceară Guvernului spaniol eliberarea secretarului general al Partidului Comunist Spaniol [Santiago Carillo], care tocmai fusese arestat. Şi asta mi s-a părut absolut… aberant! În primul rând am scris acasă: “Dacă noi am crea acest precedent, ar însemna ca mâine-poimâine şi alții vor veni să ceară eliberarea unora… Se încalcă şi Carta ONU” Pe urmă a venit alt mesaj din țară: “Nu faci şedinţă. Faci numai consultări…” Ce-am făcut?! Întâi am vorbit cu ambasadorul – spaniolul cu care mă aveam foarte bine. I-am zis: “Ce zici de chestia asta?” Zice: “Nu e nimic. Te ajut eu! Eu vorbesc, întreb, dar ştiu eu despre ce e vorba. Ăsta [Santiago Carillo] a fost reţinut, nu arestat pentru că guvernul a avut o informaţie foarte serioasă că putea să fie executat. Şi e mai bine să stea câtva timp acolo, nu i se face nimic. Este tratat bine şi, în orice caz, un scandal internaţional pe tema asta îi strică inutil [imaginea] şi lui, şi vouă, şi nouă.” Am mai stat de vorbă cu unul, cu altul … Eram Preşedintele Consiliului de Securitate și n-am spus că eu voi ridica [această problemă]… Doamne fereşte! Şi am făcut o prezentare acasă [atât] de frumoasă, încât a schimbat imediat părerea… Peste o săptămână Santiago Carillo a fost eliberat bine-merçi. Făceam de râs şi România şi pe mine dacă adunam Consiliul de Securitate … Era aberant! Au fost multe asemenea exemple… Nu dormeam nopţile şi mă gândeam: “Ce să fac?! Cum să ies dintr-o asemenea încurcătură?”
[Interviu realizat de Emilian Blânda, 1994]
