Motto: „Muzica națională este cununa de simțiri a unui neam” – Dinu Lipatti
Dinu Lipatti s-a născut la București, la 19 martie 1917, în an de război, sub ocupație germană, într-o familie în care muzica era o valoare, tatăl său, Theodor, fiind un violonist amator talentat care studiase cu Pablo de Sarasate, iar mama, Anna Lipatti, o excelentă pianistă, naş de botez al lui Dinu findu-i însuşi George Enescu.
Micul Lipatti alături de naşul său, George Enescu – 1922
Încă din copilărie este înconjurat de o mare afecțiune, iar atmosfera artistică de lungă tradiție a familiei îi permite să-și dezvolte de timpuriu aptitudinile muzicale de excepţie, conform portalului dinulipatti.org.
La vârsta de 8 ani, după primele noțiuni căpătate în familie, părinţii îl înredinţează spre educație muzicală metodică profesorului Mihail Jora, eminentă personalitate a muzicii, cu care studiază pianul, solfegiul și armonia.
De la început, formarea artistică a lui Lipatti s-a situat la un foarte înalt nivel, iar talentul său precoce și excepțional s-a alăturat unei neobișnuite capacități de muncă, de înțelegere și asimilare, precum și unor însușiri fizice adecvate: mai ales dimensiunea și suplețea mâinilor. Acest complex de aptitudini, făcute parcă anume pentru pian, a făcut ca el să se dezvolte într-un mediu favorabil muzicii, sub îndrumarea distinșilor săi profesori.
În anul 1928, la vârsta de 11 ani, Lipatti are deja nivelul de cunoştinţe cerut la Academia de Muzică și Artă Dramatică din Bucureşti, unde este admis la clasa renumitei profesoare Florica Musicescu, iar în paralel continuă să studieze şi compoziţia, cu maestrul Mihail Jora.
După progrese uluitoare pentru vârsta sa, încheie studiile în anul 1932, iar la audiția laureaților Academiei, interpretează Concertul în mi minor de Chopin.
În acelaşi an, Lipatti debutează şi în calitate de compozitor, obținând Mențiunea I cu Sonata pentru pian solo la Concursul de compoziție ”George Enescu”.
În anul 1933 a debutat cariera concertistică a lui Dinu Lipatti, în acompaniamentul Orchestrei Filarmonicii din București, sub bagheta lui Alfred Alessandrescu, unde Lipatti interpretează magistral Concertul în mi bemol major, de Liszt.
Tot în 1933, tânărul Lipatti, devenit deja pentru marele public un talent artistic ieşit din comun, participă la Concursul internațional de pian de la Viena, unde obține Premiul al II-lea, însă unul din membrii juriului, Alfred Cortot, entuziasmat de talentul pianistului român, considera că ar fi meritat ”de departe” premiul I. Această declaraţie flatantă, este însoţită şi de invitaţia adresată lui Lipatti, de a-şi perfecționa studiile muzicale în Franţa.
Cu compoziţiile sale, Lipatti obţine Premiul al II-lea cu Sonatina pentru vioară și pian – în anul 1933 – și Premiul I pentru Suita simfonică ”Șătrarii” – în 1934 -, distincție care îl consacră, însă domeniul creaţiei va rămâne touşi în plan secund.
În anul 1934 pleacă la Paris, împreună cu mama sa și cu fratele său mai mic, pentru a studia la Școala Normală de Muzică, la clasa de compoziție a renumitului compozitor Paul Dukas.
Însă profesorul francez care va avea cea mai mare influență asupra lui Lipatti va fi Nadia Boulanger, care, după dispariția lui Dukas, va stimula tot potențialul său afectiv și artistic, care îl va plasa rapid printre cei mai mari artiști ai vremii.
Lipatti lucrează cu entuziasm și modestie, interpretarea sa capătă mai multă ”culoare”, iar Cortot îl prezintă lumii artistice ca un al doilea Horowitz (Vladimir Samoilovici Horowitz – pianist şi compozitor de mare suuces, american de origine rusă). Este perioada în care Lipatti susţine concerte de succes în Franța și în Elveția şi în care realizează primele sale înregistrări la Școala Normală de Muzică.
O perioadă urmează cursurile lui Diran Alexanian și ale lui Charles Münch, căpătând o atracţie deosebită şi pentru dirijatul de orchestră.
Lipatti este invitat adesea în cercurile muzicale particulare și urmărește viața artistică pariziană, iar o serie de cronici muzicale semnate de el și publicate în ziarul Libertatea din București, în anii 1938-39, relevă un remarcabil spirit de observație şi o maturitate aproape ireală.
În anul 1939, după cinci ani petrecuți la Paris, Lipatti obţine Licența de concert, apoi revine în România, unde începe să se afirme în viața muzicală.
După ce participă la câteva turnee alături de Filarmonica din București, începe o strânsă colaborare artistică cu George Enescu, iar tânărul discipol ascultă cu maximă atenţie fiecare sfat al maestrului, îi studiază operele și îl acompaniază în recitalurile de muzică de cameră.
Compozițiile de maturitate ale lui Lipatti se remarcă tot mai mult, printre acestea Concertul pentru pian și orgă, Fantezia pentru pian, Sonatina pentru mâna stângă sau Dansurile românești pentru două piane fiind extrem de apreciate.
În această perioadă Lipatti abordează cu suuces interpretări de Bach, Scarlatti, Chopin, Liszt, Brahms etc., sonatele a doua și a treia pentru pian și vioară de Enescu, interpretate alături de autor sau propriul său Concertino.
În septembrie 1943, Dinu Lipatti, împreună cu logodnica sa, şi cea care avea să îi devină soţie, pianista Madeleine Cantacuzino, pleacă în ultimul său mare turneu, trecând prin Viena, Stockholm, Helsinki, Göteborg, Malmö, Zürich, Geneva și Berna, şi, din cauza războiului, tânărul cuplu decide să se stabilească la Geneva.
În ciuda dificultăţilor, un grup de prieteni şi admiratori iî ajută în momentele dificile, printre aceştia aflându-se Frank Martin, Igor Markevitch, Nikita Magaloff, sau Hugues Cuenod.
Lipatti participă la mai multe concerte la Geneva, iar directorul Conservatorului, Henri Gagnebin, îi propune tânărului pianist un post de profesor, oferta fiind acceptată, în următorii cinci ani artistul predând cu entuziasm cursul virtuozitate.
Însă tocmai când se afla în culmea gloriei, sănătatea începe să îi creeze serioase probleme, febra, ganglionii dureroși, oboseala nefirească determinându-l să anuleze mai multe concerte şi să facă pauze pentru perioade îndelungate.
În clipele în care se simţea în putere relua concertele, chiar şi în ciuda recomandărilor medicilor, şi, deşi a fost solicitat pentru mai multe turnee în SUA, America de Sud sau chair Australia, el nu va onora nicio invitaţie din afara Europei.
Începe o colaborare cu Casa Columbia din Londra, unde realizează numeroase înregistrări, cronicile muzicale extrem de elogioase nu mai contenesc, iar la Geneva, un grup de prieteni îi oferă un superb pian de concert Steinway.
Sănătatea sa devine din ce în ce mai precară, iar în 1949, Lipatti decide să renunțe la activitatea sa didactică pentru care a fost considerat „un eminent profesor și artist, unul dintre cei mai mari din epocă”.
Activitatea concertistică atinge perfecțiunea artistică, însă nimeni, în afară de soția sa sau de prietenii foarte apropiați, nu realizează exact amploarea tragediei care se ascundea în spatele minunatului pianist.
Au loc din ce în ce mai multe crize, transfuzii și tratamente istovitoare cu raze X, brațul său stâng se umflă şi devine din ce în ce mai dureros, iar diagnosticul pică, în cele din urmă, implacabil: limfogranulomatoză malignă sau boala lui Hodgkin, adică leucemie, cu șanse minime de vindecare.
Însă Lipatti era din fire un luptător şi un om cu simţul umorului, astfel că tocmai el își încurajează mult familia din țară, când nu are posibilitatea de a cânta, compune, chiar în pat, ultimele sale creaţii fiind melodii pe texte de poeți francezi, Dansurile românești transcrise pentru pian și orchestră, şi Aubade pentru suflători, ultima sa compoziție.
În anul 1950 ajunge la epuizare în urma tratamentelor, dar este relativ stabil, iar medicina îi oferea tocmai în acel an, mari speranţe după descoperirea cortizonului.
Revine în concert la Geneva, la Victoria Hall, unde interpretează magistral Concertul de Schumann, cu Ansermet și orchestra Suisse Romande, iar entuziasmul publicului și al presei este de nedescris, ca şi la concertele de apoi, de la Zürich sau recitalul de la Berna.
Între 2 şi 12 iulie 1950, Lipatti avea să imprime la casa de discuri Columbia ceea ce specialiştii au numit „testamentul său artistic” – lucrări de Bach, Mozart, Chopin, cea mai emoționantă fiind coralul ”Jesus bleibet meine Freude” de J.S. Bach, bis-ul său preferat, care i-a marcat existența, toate interpretate cu un entuziasm și o forță incredibile.
La 23 august 1950 Lipatti interpretează la Lucerna Concertul în do major KV 467 de Mozart, cu Karajan și orchestra Festivalului, apoi a urmat ultima apariţie în faţa publicului, legendarul recital de la Besançon din 16 septembrie, după ce Lipatti fusese doborât de un nou acces de febră.
Două luni mai târziu, la 2 decembrie 1950, Lipatti ne părăsea pentru totdeauna, ascultând Bach… Ultimele sale cuvinte au fost: „Nu-i de ajuns să fii mare compozitor ca să scrii muzica asta, trebuie să fi fost ales ca instrument al lui Dumnezeu”. Dinu Lipatti a fost înmormântat în Cimitirul din Chęne-Bourg, Elveţia, acolo unde, peste ani, avea să fie depusă şi soţia sa Madeleine.
În anul 1997, Dinu Lipatti a devenit postum membru al Academiei Române.
Casa memorială Dinu Lipatti se află în satul Ciolceşti din comuna Leordeni, judeţul Argeş, aici fiind expuse obiecte legate de viaţa şi activitatea marelui pianist şi compozitor român. Printre exponate se află un pian Bechstein şi un bust al artistului, realizat de sculptorul Ion Irimescu.
Moștenirea lui Lipatti pentru generaţiile ce au urmat nu s-a pierdut, iar aceasta se întâmplă şi datorită unei viziuni profetice a artistului, care anticipase evoluția tehnicii pianistice și a artei interpretative. Geniul lui Lipatti consta în marea sa artă de a se adapta perfect partiturii şi astfel, în muzica lui Bach, spre exemplu, Lipatti punea în valoare conținutul ei profund uman și înalta ei spiritualitate, în cazul lui Mozart artistul accentua dramatismul în contrast cu seninătatea, față de Chopin avea o atitudine clasicizantă, dezvăluind universul afectiv atât de profund al muzicii, iar Liszt, cu inovațiile sale vizionare și premonitorii, îi corespundea admirabil.
Dinu Lipatti, prin personalitatea sa artistică excepţională, poate fi plasat la loc de cinste în cultura românească, în galeria care îi cuprinde pe Enescu, Brâncuși, Eliade, iar în lume, chiar şi în afara Europei, într-un spaţiu întins care nu a avut onoarea să-i asculte magia pe viu, este considerat unul dintre cei mai mari interpreți ai primei jumătăți a secolului XX.
Tocmai de aceea, amintirea atât de luminoasă, legendară, a prezenței lui Dinu Lipatti în prim-planul artei muzicale românești și universale rămâne şi astăzi extrem de vie și durabilă…
* * * * *
Dinu Lipatti, clasicul pianisticii mondiale, a trăit în cel mai fast moment din existența României moderne, o perioadă efervescentă din punct de vedere cultural, crescând aproape în paralel cu Radioul public, el având doar 11 ani în momentul primului semnal emis în eter, în 1 noiembrie 1928.
În anii de început ai Societății Române de Radiodifuziune, muzica clasică a reprezentat o componentă importantă a programelor sale, iar un rol esenţial l-a avut Mihail Jora, cel care a contribuit decisiv la ceea ce, peste ani, a devenit Stagiunea Muzicală Radio.
Un argument elocvent în acest sens îl reprezintă amenajarea, în primul sediu al radioului din Strada General Berthelot nr. 60, a unui studio dotat în pas cu standardele momentului, în care o orchestră compusă din 20 de membri putea concerta în condiții optime, un spaţiu dotat cu un pian de concerte.
Primul sediu al Radiodifuziunii – Str. General Brthelot nr. 60
Referent muzical, şi mai apoi director al programelor muzicale, Mihail Jora și-a mobilizat întreaga capacitate pentru a alcătui programe muzicale atractive. Tot el, a înfiinţat o stagiune simfonică și o orchestră permanentă, compusă iniţial din 5 instrumentiști angajați. În stagiunea 1929-1930 orchestra avea 14 membri, iar în 1931, 70% din programele muzicale au fost susţinute live de Orchestra Radio.
Anul 1930
În acest context, la 21 martie 1933, Dinu Lipatti a debutat, ca solist, la Radio, la vârsta de 16 ani. Pianistul a interpretat Concertul nr. 1 op. 11 în mi minor, de Chopin, sub bagheta lui Theodor Rogalski, alături de alte partituri precum „Pagini simfonice” de Mansi Barberis, în primă audiție, Variațiunile simfonice pentru violoncel și orchestră de Léon Boëllmann și Suita poetică a lui Dvorak.
Orchestra radio în Studioul de concerte – 1932
La 16 aprilie 1940, are loc a doua prezenţă a lui Lipatti la radio, de data aceasta în calitate dirijor, lucrările interpretate fiind prima audiție absolută a piesei Șase sonate de Domenico Scarlatti în aranjamentul lui Lipatti pentru flaut, oboi, clarinet, corn și fagot, alături de lucrări de Bach – Concertul BWV 1061 în Do major pentru două piane și Concertul brandenburgic nr. 3, soliste fiind Smaranda Atanasoff și Madeleine Cocorăscu.
La 16 februarie 1943 avea loc al treilea și ultimul concert din istoria Simfonicelor Radiodifuziunii Române cu Dinu Lipatti ca solist, alături de olandezul Willem Mengelberg, artistul cu cea mai îndelungată activitate ca dirijor principal al Orchestrei Concertgebouw din Amsterdam (între anii 1895 și 1945). Cu acest prilej, Dinu Lipatti a oferit, Concertul nr. 1 de Franz Liszt, după ce programul s-a deschis cu uvertura „Euryanthe” de Carl Maria von Weber și s-a încheiat cu Ceaikovski – Simfonia a V-a.
În cartea sa „Prietenul meu, Dinu Lipatti”, Miron Șoarec, pianistul preferat al Mariei Tănase, consemna acest moment: „Succesul a fost enorm. Dinu Lipatti a fost chemat la rampă de vreo 8-9 ori de publicul care-l ovaționa în delir. În tot acest timp, Mengelberg a rămas pe podium lângă pupitrul dirijoral, entuziasmat. Văzând că Dinu se limita la a mulțumi publicului, după ultima chemare maestrul l-a luat de mână și l-a așezat la pian. După suplimentul acordat, cel mai încântat spectator era bătrânul dirijor care nu mai contenea să aplaude. Când sala a început să se mai liniștească, Willem Mengelberg l-a îmbrățișat cu căldură pe Dinu Lipatti, în aplauzele publicului.”
Însă Lipatti avea să mai fie prezent în programele radioului şi în calitate de compozitor: la 8 mai 1941, când Ionel Perlea i-a inclus în programul integral românesc „Chef cu lăutari”, moment din suita „Șătrarii” și la 23 aprilie 1942, când George Enescu a condus orchestra.
În privinţa înregistrărilor realizate de Dinu Lipatti în fața microfoanelor Radio România, vorbim de discuri ce reprezentau oglinda fidelă a intepretării într-un moment dat, întrucât nu suportau editări nici în timpul înregistrării, nici după – era o consemnare curată, de tip analog, a unui eveniment sonor; nu se puteau face reluări, suprapuneri, tăieruri sau alte altfel de manevre banale astăzi: ceea ce cântai se imprima cu fidelitate, ca în cazul înregistrărilor din concert.
Radiodifuziunea era singura care deținea acest mijloc de înregistrare, în momentul respectiv, iar suporturile audio, așa-numitele „discuri tari” sau „discuri de decelit” –,
au păstrat muzica lui Lipatti pentru generaţiile următoare. Este vorba de două categorii de imprimări făcute de Lipatti: 6 lucrări solo, ce nu depășesc, în total, 13 minute, datate aprilie 1941, și două sonate pentru pian și vioară (a II-a și a III-a) de George Enescu, imprimări din anul 1943.
În arhive se păstrează însă, nenumăratele invitații pe care radiodifuziunea i le-a adresat lui Lipatti în vederea colaborării, iar una din ele, datată 11 mai 1940, suna cam aşa:. „Avem onoare a vă invita să cântați la Radio în ziua de 5 iunie 1940 a.c., orele 22,30-23,00. În cazul în care acceptați această invitație vă rugăm să ne trimiteți un program de 30 de minute în maxim 3 zile dela primirea ei, pentru a fi transmis revistelor din străinătate. Dacă programul nu e primit în acest interval de timp, Direcția programelor socotește că nu puteți accepta invitația la această dată. Acest program trebuie să cuprindă indicația duratei fiecărei bucăți și a pauzelor. El nu trebuie să depășească timpul fixat, ținând seama de pauze și de anunțare, care se socotește cam 1 minut la 2 bucăți.”
La 15 ianuarie 2017, Sala Radio a găzduit concertul aniversar „Lipatti 100”, cu prilejul Zilei Culturii Naționale și ca parte a evenimentelor de celebrare, în acest an, a Centenarului Dinu Lipatti. Concertul, organizat de Radio România şi Institutul Cultural Român, a fost susținut de Orchestra Naţională Radio, sub bagheta dirijorului Cristian Oroșanu, alături de soprana Teodora Gheorghiu și de pianiștii Sergiu Tuhuţiu și Daniel Goiti.
Înregistrarile sale pe discuri, chiar cu imperfecţiunile tehnice din acea vreme, au rămas mărturii vii asupra artei pianistice a lui Dinu Lipatti, interpretari pline de căldură şi aleasă desăvârşire artistică, de fineţe şi nobleţe, graţie şi poezie.
Lipatti a plecat spre ceruri la doar 33 de ani, în urma sa rămânând opinia unanimă că el a fost un geniu cu un destin neîmplinit, care fascinează și astăzi și care lasă loc redescoperirii talentului său minunat, inclusiv prin legătura sa cu postul public de radio.
