Tema Bunei Vestiri, cea dintâi sărbătoare închinată Maicii Domnului confirmată în documente, petrecută la Nazaret, a inspirat nenumărate interpretări artistice, de la cele mai simple, la cele mai elaborate. Subiect privilegiat în arta creştină, atât bizantină, cât şi occidentală, Buna Vestire a fost zugrăvită în biserici şi catedrale. De pe la 200 d.Hr., creştinismul timpuriu ne-a lăsat mărturie, într-o nişă din catacombele Priscillei din Roma, o primă reprezentare a scenei Bunei Vestiri, în care Arhanghelul Gavriil încă nu este descris purtând aripi. Tot în Roma creştină tema se regăseşte în mozaicurile Bazilicii Santa Maria Maggiore, unde apare, pentru prima dată, porumbelul simbolizând Duhul Sfânt, la fel ca în frescele Bazilicii Santa Maria Antiqua, în cele ale Bazilicii Santa Maria in Trastevere, în mozaicurile Bazilicii San Marco din Veneţia sau într-unul dintre cele mai frumoase şi mai vechi mozaicuri bizantine din Istanbul, în Biserica Sfântul Salvator din Chora, azi Muzeul Kariye.
Sfintele uşi ale unui iconostas şi o icoană descriu, într-o revărsare de culori, bucuria Bunei Vestiri, la Mânăstirea Sfânta Caterina de pe Muntele Sinai, ridicată în secolele VI-VII, unul dintre cele mai vechi lăcaşuri ale monahismului creştin găzduind totodată cea mai veche bibliotecă din lume care a funcţionat fără întrerupere, depăşită numai de Biblioteca Vaticanului.
În Grecia, una dintre cele mai venerate icoane este cea a Bunei Vestiri din insula Tinos, aparţinând creştinismului timpuriu, pierdută la dărâmarea vechii biserici, dar salvată în acest fel sub ruinele ei, în jurul secolului al X-lea, şi regăsită abia după circa 850 de ani. Cercetătorii care au studiat această icoană făcătoare de minuni au ajuns la concluzia că este opera Sfântului Evanghelist Luca. O altă faimoasă icoană a Bunei Vestiri, la care se spune că s-a rugat Sfântul Procopie pentru salvarea cetăţii, a supravieţuit invaziei mongole şi a făcut parte cândva din iconostasul bisericii din Ustiug, în timp ce un unic ciclu de fresce datând din secolul al XIV-lea a fost realizat de un vizionar al artei monumentale, pictorul georgian Damian, la vechea mânăstire Sfântul Gheorghe din Ubisi, Georgia.
Un mozaic cu aceeași temă, de secol XII, înfrumusețează biserica Santa Maria dell’Ammiraglio (Martorana) din Palermo, Sicilia. De inspirație bizantină, acest mozaic sicilian împărtășește unele caracteristici ale artei occidentale, deși personajele sunt înveșmântate aidoma celor din icoanele ortodoxe. Tipic pentru arta occidentală este, însă, Duhul Sfânt sub forma unui porumbel, plonjând pe un fascicul de lumină, și mâna divină care se întinde din Rai, în registrul superior. Într-un manuscris iluminat francez datând din cea de-a doua jumătate a secolului al XIII-lea, cu scene din Sfânta Scriptură, într-o dominantă cromatică de auriu și albastru, este descrisă, în medalionul central, o scenă foarte sumară a Bunei Vestiri, în care spațiul arhitectural plasat de obicei între Fecioara Maria și Arhanghelul Gavriil lipsește. Într-un vitraliu de secol XIV, de la Catedrala Sfântul Petru din Regensburg, Germania, este descrisă, de asemenea, o imagine simplificată a Bunei Vestiri, fără porumbel și fără Tatăl Ceresc veghind din înaltul cerurilor.
O frescă de secol XIV-XV din absida bisericii San Salvador, din Villar das Donas, Spania, aduce o prespectivă inedită, o scenă în care nu apar nici porumbelul, nici razele divine, ci prezintă un moment ulterior Întrupării, cu Fecioara Maria devenită deja Mater Dei, Maica Domnului, atingându-și cu mâna stângă pântecul proeminent, și cu mâna dreaptă arătând spre Sfânta Scriptură. Coroana ei, care nu apare în alte scene ale Bunei Vestiri, sugerează cinstea de a fi Maica Domnului. Biserica ortodoxă a Bunei Vestiri din Nazaret, cu hramul Sfântului Arhanghel Gavriil, construită în secolul al XVIII-lea pe locul unei biserici de secol XII, deasupra Izvorului Fecioarei Maria, adăpostește şi ea o scenă a Bunei Vestiri.
Între cele mai cunoscute şi mai inovatoare abordări ale temei în artele plastice este Buna Vestire de la Mânăstirea San Marco din Florenţa, pictată de Fra Angelico, inovator al scenografiei în care Arhanghelul Gavriil o vizitează pe Fecioara Maria, introducând în compoziție un spațiu parțial deschis. Exprimând venerația vestitorului și smerenia Fecioarei, scena este învăluită într-o desăvârșită grație, ce se reflectă în liniile curbe ale desenului ritmate de cele ale cadrului arhitectural, indicând totodată un agil control al perspectivei liniare. O altă celebră versiune a Bunei Vestiri pictată de Fra Angelico este cea realizată pe lemn, pentru altarul bisericii San Domenico din Cortona, conservată în prezent la Muzeul Diocezan al orașului. Pictura de aici este mai bogată, mai decorativă decât versiunea de la San Marco, cu personaje mult mai mari, pentru a fi vizibile de la distanță. În fundalul îndepărtat, parcă pentru a ilustra măiestria perspectivei, artistul introduce o Alungare din Rai în miniatură, sugerând, poate, că nașterea lui Hristos avea să răscumpăre păcatul originar.
La Capela Scrovegni, denumită și Capela del Arena, din Padova, în scena Bunei Vestiri, Giotto di Bondone combină magnific arhitectura reală a interiorului bisericii cu elementele arhitecturale elegante ale frescei, menite a crea o unitate între personajele statice, sobre, în profil, în tonuri calde de brun, roșu închis și ocru. În dreapta și în stânga arcului triumfal de la altar, Arhanghelul Gavriil și Fecioara Maria îngenunchează, fiecare în spațiul său, legătura dintre ei transcenzând distanța fizică. În Buna Vestire pictată de Sandro Botticelli spre împodobirea bisericii mănăstirii florentine din Cestello, redenumită ulterior Santa Maria Maddalena de’Pazzi, cei doi protagoniști, Arhanghelul Gavriil, în mișcare, și Fecioara Maria, ridicându-și privirea din Biblie, sunt plasați în interiorul unei încăperi goale, cu o podea în carouri și un fundal având o deschidere spre exterior, unde se zărește un peisaj. Mișcările lor sunt voit teatrale, amplificate de fluturarea excesivă a veșmintelor, în contrast cu puținătatea tonurilor și a detaliilor.
Buna Vestire a desăvârșitului renascentist Leonardo da Vinci copleşeşte prin lirismul creat între personaje, tema religioasă tradițională fiind expusă de artist într-un cadru în care natura ocupă un spațiu relevant, toate elementele, de la flori, la copaci și la formele de relief din fundal, fiind studiate cu o mare precizie. În peisajul unei grădini închise, amintind de spațiile monahale, în fața unui palat renascentist, Arhanghelul Gavriil îngenunchează în fața Fecioarei, oferindu-i un crin, simbol al virginității, dar și al orașului Florența. O lumină crepusculară se insinuează asupra formelor, unificând scena și definind fundalulul îndepărtat, dominat de fine tonuri de gri întrerupte de verdele închis al arborilor aliniați ca niște coloane. Lumina foarte clară care definește contururile figurilor și dizolvă marginile cu gradații subtile de culoare, care se îmbină imperceptibil, vestește tehnica sa inovatoare denumită sfumato.
În Buna Vestire a flamandului Hans Memling, de secol XV, Fecioara Maria este susținută de doi îngeri, mai degrabă decât îngenuncheată. Este o imagine originală, a cărei iconografie se concentrează pe puritatea Fecioarei. Această Bună Vestire are loc într-un dormitor confortabil, deși multe piese din mobilierul casnic au conotații simbolice. Carafa cu apă, prin care trece lumina, și vaza cu crini sunt simboluri ale purității Fecioarei, în timp ce candelabrul gol semnifică rolul ei de vas purtător al lui luminii lumii. Veșmintele Arhanghelului Gavriil fac aluzie la ritualul Liturghiei și, prin urmare, la Întruparea lui Hristos. O lumină strălucitoare cade asupra Fecioarei învăluind încăperea, transferând scena din tărâmul profan în cel al sacralității. Spre finele secolului al XV-lea, italianul Antonello da Messina, propune o interpretare cu totul atipică a Bunei Vestiri (L’Annunciata di Palermo), găzduită la Palazzo Abatellis, Palermo. Pictura o înfățișează pe Fecioara Maria privind undeva în afara tabloului, nu spre Biblia din fața ei, ci spre Arhanghelul Gavriil, care nu este inclus în scenă. În schimb, el este prezent implicit în gestul Fecioarei, mâna ei dreaptă ridicându-se, în timp ce stânga se retrage la sân, același gest care se vede și în alte scene ale Bunei Vestiri.
La început de secol XVII, Caravaggio introduce în compoziţie o nouă perspectivă în relaţia dintre Fecioară şi Arhanghel, Fecioara fiind într-o poziție de prosternare, când Gavriil îi vestește planul lui Dumnezeu pentru ea. Într-un cadru întunecat, Arhanghelul pare a pătrunde în compoziție din spațiul real, anulând separarea dintre tablou și privitor, într-un mod tipic esteticii baroce, chipul său fiind practic invizibil. Fecioara nu se uită la el, este complet absorbită de sine, părând, în schimb, copleșită de așteptarea unui viitor sumbru. Testamentul spiritual pe care Caravaggio îl lasă în această compoziție de mari dimensiuni, cu numai două personaje, exprimă o tristețe existențială infinită, pe care numai speranța mântuiri o poate ostoi.
Misteriosul cretan ajuns pe pământuri spaniole, El Greco, reia tema Bunei Vestiri pe tot parcursul său artistic, într-o serie de versiuni, de la sosirea sa la Veneția, până în ultimii ani de creație, schimbând mereu modul de tratare a luminii şi culorii şi de dispunere a personajelor. Cea mai veche reprezentare a episodului este considerată cea din Tripticul de la Modena, unde se simte încă influența post-bizantină în exercițiul său artistic. În Buna Vestire din 1570, aflată la Muzeul Prado, El Greco folosește o arhitectură clasică, pentru a sublinia perspectiva. Jocul privirilor Mariei și Arhanghelului definesc diagonala ce străbate compoziția, în timp ce în registrul superior se arată gloria divină, cu îngeri în diverse poziții, pentru a conferi un mai mare dinamism scenei. Tabloul cu aceeași temă datând din 1576, păstrat la Muzeul Național Thyssen-Bornemisza de la Madrid, este considerat una dintre ultimele versiuni realizate în Italia, denotând influența incontestabilă a picturii venețiene și amintind de admirația artistului pentru opera lui Tițian. Fecioara Maria primește vizita Arhanghelului Gavriil într-un cadru arhitectural simplu, care încadrează personajele cu ușurință, într-un dans cromatic între tonuri de roșu, albastru și galben, ritmate de rafinate griuri. O altă Bună Vestire emblematică a lui El Greco, păstrată în Muzeul de Artă din São Paulo (MASP), integrează elementele tuturor compozițiilor sale pe această temă, de la finele secolului al XVI-lea. Culminează aici un proces de transformare a episodului, în care artistul simplifică decorul, rafinează compoziția și subliniază prezența celestă, dând o proeminență spectaculoasă luminii și culorii, în acorduri cromatice orbitoare. Decorul este alcătuit din zone distincte interconectate prin mișcări ascendente și întrerupte de prezența luminii celeste.
În Buna Vestire de la Prado, realizată în jur de 1600, care a făcut parte din ansamblul pictat de El Greco pentru María de Aragón, depășește prin strălucirea culorii și complexitatea compoziției celelalte versiuni, renunțând la referințele ambientale și propunând o intruziune directă în registrul divin, într-o dinamică amețitoare a personajelor, în care concertul variat și vivace al îngerilor se armonizează perfect cu veșmintele personajelor, în tonuri de roșu, verde, brun, albastru și alb.
Jacopo Tintoretto descrie în a sa Bună Vestire din ultimul sfert al veacului al XVI-lea o Fecioară Maria diferită de reprezentările tradiționale. Ea nu este așezată pe un tron, ca în imaginile timpurii, nici nu îngenunchează și nu citește din Biblie, ca în reprezentările medievale. În schimb, acest tablou o plasează printre oamenii de rând. Totodată, apariția îngerului și a porumbelului în această încăpere umilă este o altă bulversare a tradiției iconografice. În loc să-i despartă pe cei doi protagoniști cu un element arhitectural, artistul propune trecerea îngerului între doi stâlpi, zburând spre Fecioară. Duhul Sfânt nu plutește în raze de lumină, ci se înalță puternic spre Maria, conducând o mulțime de îngeri, el însuși generând lumina ce mângâie chipul Fecioarei.
Dacă artiştii flamanzi descriau scena într-un decor medieval, în spaţii închise, iar francezii alegeau lăcaşuri de cult ca decor, în timpurile moderne s-a ajuns la reprezentări inedite, cum ar fi cea a artistului american Henry Ossawa Tanner, în a cărui interpretare arhanghelul este plăsmuit dintr-o lumină aurie, exprimând intensitatea trăirii religioase. Inspirat de operele artiștilor pre-renascentiști, fondatorul confreriei prerafaeliților, Dante Gabriel Rossetti, propunea în 1850, în lucrarea sa Ecce Ancilla Domini! (sau Buna Vestire), o nouă perspectivă. El o descrie pe Fecioara Maria având chipul unei figuri feminine contemporane, model fiind sora artistului, într-un spațiu auster, asemenea unei chilii, ridicându-se dintr-un pat rigid, în timp ce Arhanghelul Gavriil îi oferă un crin alb, simbol al purității. Ambele personaje poartă veșminte albe, de asemenea simbol al purității și virginității, rolul arhanghelului ca mesager al Domnului fiind subliniat de prezența unui porumbel alb, ca manifestare a Duhului Sfânt, pe pervazul unei mici ferestre ce face legătura cu spațiul exterior. Monotonia tușelor vaste de alb și griuri e întreruptă de un element vertical roșu, în prim plan, și de o pânză albastră, în fundal, aducând astfel în compoziție cromatica veșmintelor simbolice tradiționale. În 1914, un alt prerafaelit, John William Waterhouse, inspirat de autori precum Homer, Ovidiu, Shakespeare, Keats sau Tennyson, descrie frumusețea pe care el o percepe în locuri, lucruri sau oameni. În tabloul Buna Vestire, el plasează cele două personaje, pe Fecioara Maria și Arhanghelul Gavriil, într-un spațiu deschis, portretizarea fiind diferită de imaginile tradiționale. Maria stă în genunchi, pe un covor întins pe o treaptă, în timp ce Arhanghelul, o figură în mod voit feminină, păstrând însă aripile de înger, îi oferă crinul simbolic.
Din 2006, intrarea în biserica Santa Maria degli Angeli e dei Martiri din Roma este împodobită de o pereche de uși din bronz, operă a sculptorului polonez Igor Mitoraj (1944-2014), considerat unul dintre cei mai recunoscuți sculptori polonezi la nivel internațional. Cele două uși înfățișează, cu un minim de detalii, Învierea și Buna Vestire. Artistul reduce iconografia Bunei Vestiri la câteva sumare elemente simbolice – îngerul cu un braț înaripat ridicat, Fecioara Maria înclinându-se în semn de acceptare și o Sfântă Treime în registrul superior. Dumnezeu Tatăl este reprezentat printr-o mână, la fel ca în alte scene, Fiul printr-o figură umană și Duhul Sfânt printr-un chip uman sugerând gestul de a sufla. Construită în secolul al XVI-lea, după un proiect al lui Michelangelo, și remodelată în secolul al XVIII-lea, impresionanta clădire găzduiește Meridiana – o dublă linie meridiană înscrisă în podeaua de marmură a edificiului, comandată de Papa Inocențiu al XII-lea și finalizată în timpul papalității lui Clement al XI-lea.
(autor: Cristina Zaharia)
