Duminică, 27 martie, este marcată, în întreaga lume, Ziua Mondială a Teatrului, eveniment dedicat unui act cultural menit să redea, în diferite viziuni, momente importante din istoria şi caracteristicile unui popor, dar şi o sursă de divertisment şi inspiraţie care poate uni culturi şi naţiuni din orice colţ al lumii. Este o formă de exprimare care depinde de spaţiu şi public, şi care are menirea de a informa şi educa, de a trezi emoţii, de a smulge un zâmbet sau o lacrimă.
Ziua Mondială a Teatrului este sărbătorită prin spectacole şi concerte, prilejuind spectatorilor întâlnirea cu personalităţile artistice favorite, dar şi o serie de alte manifestări teatrale, punctul central fiind transmiterea unui mesaj tradiţional internaţional de către o personalitate a culturii mondiale.
Oamenilor minunaţi ai acestei arte, echipe sau individualităţi, care se implică cu pasiune şi suflet în realizarea unor creaţii dedicate publicului le sunt dedicate în această zi şi nu numai, admiraţia şi aprecierea, precum şi aplauzele noastre.
În anul 1948, la iniţiativa UNESCO şi a unor personalităţi de seamă din domeniul teatrului, a fost creat Institutul Internaţional de Teatru (IIT), cea mai importantă organizaţie internaţională neguvernamentală din domeniul artelor spectacolului.
Primul congres – cel de constituire – al IIT a avut loc la Praga în iunie 1948, având în componenţă 12 centre naţionale: Austria, Belgia, Brazilia, Chile, China, Cehoslovacia, Franţa, Italia, Polonia, Elveţia, SUA şi Marea Britanie.
Ziua Mondială a Teatrului a fost instituită, prin vot unanim, în anul 1961, de către Institutul Internaţional de Teatru, în cadrul celui de-al 9-lea Congres Mondial desfăşurat la Viena, la propunerea lui Arvi Kivimaa, din partea Centrului finlandez al IIT, iar data aleasă marca momentul deschiderii stagiunii “Teatrului Naţiunilor” din Paris, fiind sărbătorită anual, fără întrerupere, în întreaga lume.
În fiecare an, o personalitate marcantă din lumea teatrului transmite mesajul dedicat acestei zile. Primul mesaj, transmis la prima sărbătorire a acestei zile, în anul 1962, a fost redactat de Jean Cocteau, poet, scriitor, pictor, dramaturg și cineast francez, iar pe parcursul anilor personalităţi remarcabile ale culturii mondiale au transmis mesaje prilejuite de Ziua Mondială a Teatrului: Dario Fo, Arthur Miller, Laurence Olivier, Peter Brook, Pablo Neruda, Maurice Bejart, dar şi conaţionalii noştri, excepţionale personalităţi, dramaturgul şi eseistul Eugen Ionescu, protagonist al teatrului absurdului – în anul 1976 şi actorul şi regizorul Radu Beligan – în anul 1977.
În 2019, pentru a transmite gândurile sale legate de teatru, a fost desemnat Carlos Celdrán, dramaturg, regizor, director de teatru şi profesor cubanez. Iată un scurt fragment din acest mesaj:
„Înainte de trezirea mea întru teatru, maeştrii mei erau deja acolo. Îşi construiseră lăcaşurile şi poetica pe vestigiile propriilor vieţi. Mulţi dintre ei rămân necunoscuţi sau ne vizitează rareori amintirile: au lucrat în taină, în liniştea smerită a sălilor de repetiţie şi-n sălile de spectacole umplute până la refuz de spectatori. Pentru ca, pe nesimţite, la capătul multor ani de muncă presăraţi cu realizări extraordinare, să se facă nevăzuţi şi să dispară. Când am înţeles că profesia mea, că destinul meu personal este acela de a le călca pe urme, am înţeles totodată că am moştenit de la ei tradiţia aceasta sfâşietoare şi unică de a trăi prezentul fără nicio altă speranţă decât atingerea transparenţei unui moment irepetabil. Momentul în care te întâlneşti cu celălalt în întunericul sălii de teatru, protejaţi doar de adevărul unui gest, al unui cuvânt revelator […] Când am înţeles că teatrul este o patrie în sine, un imens teritoriu ce cuprinde lumea toată, a luat naştere înlăuntrul meu o hotărâre, care era totodată o eliberare: nu trebuie să te depărtezi, nici să te mişti din locul unde te afli, nu trebuie să fugi şi nici să te deplasezi. Publicul este acolo unde exişti tu. Acolo îţi sunt alături colegii de care ai nevoie. Acolo, în afara căminului tău, se găseşte toată realitatea ta zilnică, opacă şi impenetrabilă. Şi-atunci lucrezi din aparenta imobilitate în care te afli, pentru a construi una dintre cele mai măreţe călătorii, ca să refaci Odiseea, legendara călătorie a argonauţilor: eşti un călător imobil care nu încetează să accelereze densitatea şi rigiditatea lumii tale reale. Călătoria ta este către clipă, către moment, către întâlnirea irepetabilă cu cei asemenea ţie. Călătoria ta este către ei, către inima lor, către subiectivitatea lor. Călătoreşti prin ei, prin emoţiile lor, prin amintirile lor pe care tu le trezeşti şi le pui în mişcare. Călătoria ta e vertiginoasă, nimeni n-o poate măsura sau reduce la tăcere. La fel cum nimeni nu o va recunoaşte la justa valoare. E o călătorie prin imaginarul poporului tău, o sămânţă plantată în pământul cel mai îndepărtat: conştiinţa civică, etică şi umană a spectatorilor tăi. De aceea eu sunt statornic, veşnic legat de propriul cămin, printre cei apropiaţi mie, într-o aparentă nemişcare, muncind zi şi noapte, pentru că eu posed secretul vitezei.”
* * * * *
Istoria teatrului românesc începe în 29 mai 1798, atunci când un grup de actori primeşte autorizaţie, din partea domnitorului Hangerli-Vodă, să înfiinţeze o trupă de teatru.
Apoi sasul Brody înfiinţează, în timpul domniei lui Vodă Caragea, un soi de teatru în strada Academiei.
Cel dintâi teatru public bucureştean în adevăratul sens al cuvântului a fost “Teatrul de la Cişmeaua Roşie”, înfiinţat în 1816, denumire adoptată după numele unei fântâni și al unei mahalale care se găsea în secolul XIX pe Podul Mogoșoaiei (azi Calea Victoriei) din București, la intersecţia cu strada Fântânei (astăzi strada general Berthelot).
Înfiinţarea s-a datorat în mare măsură domniței Ralu, fiica domnului Ioan Gheorghe Caradja, iar primele spectacole desfăşurate aici a fost opera lui Rossini „Italiana în Algeria”, iar mai apoi piese de teatru – în limba greacă – „Hoții” de Fr. Schiller şi „Faust” de Goethe. Teatrul, deşi era o încăpere de 14 rânduri, prost concepută, a adus un succes imens, spectatorii înghesuindu-se la fiecare spectacol.
Reprezentaţiile de la „Cişmeaua Roşie” s-au desfăşurat până la incendiul din anul 1825, când clădirea a fost mistuită de flăcări.
În anul 1827 este înfiinţată “Societatea literară”, din iniţiativa boierilor I. Eliade Radulescu şi Dinicu Golescu, care militează pentru crearea unui teatru naţional.
În anul 1833, un grup de actori străini înfiinţează la Bucureşti Teatrul Momolo, în zona străzii Edgar Quinet de astăzi, în acelaşi an fiind constituită “Societatea Filarmonica”, care a înfiinţat, la 15 ianuarie 1834, o „şcoală de declamaţie şi muzică vocală.
Tinerii şcoliţi aici oferă primul lor spectacol la 29 august 1934 – “Fanatismul” – care se bucură de un succes neaşteptat.
Fondurile strânse în urma spectacolelor au permis cumpărarea, în anul 1836, a unui teren în centrul oraşului, ce includea „Hanul Câmpinencii”, spaţiu care urma să fie destinat construirii teatrului.
Ulterior s-a constatat că locul era insuficient pentru construcţia unui astfel de edificiu, astfel că este aleasă zona fostului han Filaret, pe Podul Mogoşoaiei – actuala Calea Victoriei.
La insistenţele ruşilor însă, planurile de construire a teatrului sunt abandonate pentru moment, Teatrul Momolo este supus presiunilor, iar Societatea Filarmonica este desfiinţată.
În anul 1840 domnitorul Alexandru Ghica aprobă proiectul, însă acesta este reluat abia în anul 1844, iar un an mai târziu este ales planul arhitectului vienez Heft, care a gândit o construcţie în stil baroc.
Construcţia lui a aînceput abia în anul 1848, iar lucrările aveau să se încheie patru ani mai târziu. Primul director al instituţiei a fost Costache Caragiale, iar primul spectacol al „Teatrului cel Mare” s-a numit “Zoe sau Un amor românesc”, având loc la 31 decembrie 1852.
În anul 1864, Teatrul cel Mare devine instituţie publică de cultură, printr-un decret semnat de primul ministru de atunci, Mihail Kogălniceanu, în anul 1875, pe vremea directoratului lui Alexandru Odobescu, instituţia devine Teatrul Naţional, iar în 1877, din iniţiativa lui Ion Ghica, director al teatrului, Parlamentul promulgă Legea teatrelor, inspirată de regulamentul Comediei Franceze, regulament redactat de Napoleon.
În perioada primului război mondial trupa Teatrului Naţional se refugiază la Iaşi, apoi în anul 1919 are loc primul turneu oficial al Teatrului Naţional Bucureşti în Transilvania şi Banat cu spectacolele „Apus de soare”, de Barbu Ştefănescu Delavrancea şi „Răzvan şi Vidra”, de Bogdan Petriceicu Hasdeu.
În anul 1939, în perioada în care Camil Petrescu era director al teatrului, se inaugurează o şcoală de regie experimentală, iar în anul 1942 ia fiinţă Muzeul Teatrului Naţional.
Clădirea avea să să existe până în 24 august 1944, când va fi bombardată de către nazişti. În perioada următoare Teatrul Naţional continuă să funcţioneze în sălile Comedia (Majestic), Studio din Piaţa Amzei, în sălile de festivităţi ale liceelor Sfântul Sava şi Matei Basarab şi la Cercul Militar.
În anul 1952, la sărbătorirea centenarului, Teatrului Naţional primeşte numele lui Ion Luca Caragiale.
La 20 decembrie 1973 este inaugurată noua clădire a Teatrului Naţional cu trei săli de spectacole – Sala Mare, Sala Mică şi Sala Atelier – deschisă în 1975, la care, după un incediu la Sala Mare, în anul 1978, s-a adăugat sala Amfiteatru.
În 1990 este numit director general al teatrului, regizorul Andrei Şerban, în anul 2005 Ion Caramitru devine conducător al instituţiei, iar în noiembrie 2014 Teatrul Naţional a fost reinaugurat după ample lucrări de consolidare şi reamenajare.
* * * * *
În noiembrie 2013 se realiza în România singurul sondaj din România din ultimii 40 de ani, cu referire la activitatea teatrelor şi atitudinea publicului din Bucureşti.
Principalele concluzii ale studiului sunt că doar aproximativ 36% dintre bucureşteni merg la un spectacol de teatru cel puţin o dată pe an, de obicei din categoria tinerilor.
Pe grupuri de vârste, segmentul de populaţie 18-29 ani merge la teatru în procent de 27,9%, iar cei din intervalul 30-44 ani – 37,1%.
Portretul iubitorului de teatru este completat de cei cu studii superioare – 71%, venituri peste medie – 1.500 lei – circa 29%, statut social solid – 71% şi utilizatori de internet – 82,3%.
Se remarcă faptul că justificarea pentru care bucureştenii nu merg la teatru a fost în marea majoritate a răspunsurilor, lipsa timpului – 67,1% dar şi preţul prea mare al biletelor – în cazul a 20,8% dintre răspunsuri.
Pe de altă parte există un segment al populaţiei capitalei – 15,2 % – care merge de obicei, în medie, cel puţin o dată pe lună la teatru, şi circa 24 % care spun că merg la teatru cel puţin trimestrial, însă jumătate dintre respondenţi afirmă că au mers cel puţin o dată la teatru în ultimul an.
Publicul de teatru, deşi nu agreează ideea de specializare a teatrelor pe genuri, preferă spectacolele de comedie – 68,6% dintre răspunsuri – în timp ce iubitorii de dramă se regăsesc în studiu în procent de doar 10%, iar la întrebarea dacă există vreun gen de teatru care lipseşte din peisajul bucureştean, 91% răspund că aici există o paletă suficient de largă a genurilor instituţiilor de teatru.
Cel mai important criteriu în alegearea spectacolelor pe care le vizionează îl reprezintă – pentru 87 % dintre respodenţi – distribuţia piesei. Alte criterii de alegere a piesei sunt autorul piesei – pentru 61% dintre răspunsuri -, recomandările prietenilor – 54%, numele regizorilor – 49% şi abia apoi teatrul la care se joacă spectacolul.
Din punct de vedere al notorietăţii instituţiilor de teatru, după cum era de aşteptat, cel mai apreciat este Teatrul Naţional din Bucureşti, urmat de Teatrul Nottara, Teatrul Bulandra şi Teatrul de Comedie.
Acelaşi sondaj arăta că cei mai iubiţi actori români sunt Stela Popescu şi Radu Beligan, ambii trecuţi la Domnul, dar desprindea şi două concluzii foarte importante pentru ceea ce înseamnă teatrul astăzi şi alternativele sale: în primul rând, publicul bucureştean conştientizează că este de preferat, pentru cei mici şi tineri, un spectacol de teatru în locul jocurilor pe calculator şi mai apoi, un teatru care se respectă şi este în pas cu vremurile e obligatoriu să îşi construiască un sistem online pentru vânzarea biletelor, mai bine de 40 % din public preferând această modalitate de achiziţionare.
Pe de altă parte, conform ultimelor cifre oficiale ale Eurostat, Bucureştiul se situa, cu cele 40 de instituţii teatrale, mult sub alte oraşe europene importante. Să spunem doar că Parisul are 134 de teatre, Copenhaga – 105, Bruxelles – 104, iar Budapesta 101. La nivel de ţară, dacă în Franţa există nu mai puţin de 1052 de teatre, în Danemarca sunt circa 220 iar în România aproape 170 de instituţii teatrale.
