La sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial, statele învingtoare – URSS, SUA şi UK – au pus bazele unui echilibru politic şi militar în Europa. Vechiul Continent a fost împărțit în două: zona de vest (capitalistă – sprijinită de SUA) și zona de est (comunistă – controlată de URSS). Între cele două zone a urmat o perioadă de tensiuni, de confruntări ideologice, politice și presiuni diplomatice. Tensiunile au crescut, ajungând ca în 1962 cele două superputeri să fie aproape de un conflict militar (criza rachetelor). După o săptămână de tensiune, cele doua superputeri au ajuns la o înțelegere, președintele american Kennedy și conducătorul URSS Hrusciov au hotărât să normalizeze relațiile dintre ele.
În aceată atmosferă de normalizare a relațiilor dintre SUA și URSS, a fost inițiată Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) ca for multilateral de dialog și negociere între Est și Vest. Conferința s-a deschis la Helsinki, pe 3 iulie 1973, cu participarea reprezentanților a 35 țări. Din partea României a participat o delegație din care a făcut parte și diplomatul Valentin Lipatti.
“La 22 noimebrie 1972 s-a deschis şedinţa consultărilor multilaterale pregătitoare ale Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare Europeană. De la această şedinţă de deschidere, delegaţia română a plecat din ţară cu un mandat precis şi cu proiecte pregătite de MAE cu mai multe luni înainte. (…) După alegerile din SUA și după consultări numeroase dintre NATO şi Tratatul de la Varşovia s-a luat hotărârea să începem treaba la Helsinki la sfârşit de noiembrie. Aşa au avut loc consultări multilaterale pregătitoare de la Dipoli – un orăşel universitar aflat la vreo 10-12 km de Helsinki. Şi acolo, în localul Politehnicii, s-au ţinut lucrările conferinţei pregătitoare, a consultărilor multilaterale pregătitoare. (…) Interesul pentru conferinţa de la Helsinki a fost că era o conferinţă globală, care îşi propunea să abordeze toate marile probleme cu care se confruntau europenii la începutul anilor ‘70: probleme politice, probleme juridice, probleme militare, economice, ştiinţifice, culturale, umanitare…. Această conferință nu avea precedente, nu avea modele [de lucru] şi a trebuit să gândim totul de la bun început. Fiind o conferinţă între Est şi Vest, adică între ţările capitaliste şi ţările socialiste a trebuit să găsim noi modalităţi de negociere. Şi nu am mers pe sistemul ONU, adică pe vot. S-a adoptat metoda consensului. La început am fost 34 de ţări participante. Pe Monaco – a 35 ţară – a adus-o Franţa în timpul consultărilor de la Dipoli. Din întâlnirile bilaterale pe care le-am avut în perioada premergătoare consultărilor de la Dipoli a rezultat că oamenii bâjbâiau în ceea ce priveşte procedurile. Așa că noi am gândit să ne pregătim cu nişte propuneri de procedură, să venim în valiza noastră diplomatică cu un regulament de procedură care prevedea principiu egalității în drepturi a statelor participante. Să nu existe nici o discriminare, să nu existe state mari şi state mici, state cu drepturi multe şi state cu drepturi mai puţine, așa cum se întâmplă la Consiliul de Securitate al ONU, în care sunt membrii permanenţi cu drept de veto şi membrii nepermanenţi care nu sunt totdeauna luaţi în seamă. Și noi am promovat acest principiul: egalitatea în drepturi a statelor care participă la conferinţă. (….) Fiecare ţară dispunea de drept de veto, numai că acest drept de veto (…) ducea la negociere şi la găsirea unei formule de compromis general acceptate. Exemplu: Dacă vroiam să obţin de la delegaţia sovietică o concesie pe problema A, îi blocam problema C care îi interesa pe sovietici. Deci, el era blocat pe interesul lui, eu eram blocat pe interesul meu şi trebuia să găseam o soluţie ca să ne deblocăm reciproc.
O altă propunere a României a fost acceptarea principiului rotației. Am venit cu propunerea ca preşedenţia să fie asigurată prin rotaţie, rotaţie zilnică în ordinea alfabetului francez. Adică reuniunile să fie prezidate de şefii de delegaţii în ordinea alfabetică. Oamenii erau obişnuiţi să aleagă un preşedinte care să conducă tot timpul. Noi am spus: “Nu ! Noi nu vrem să fie două categorii de state. Cei care prezidează şi cei care ascultă, care stau în banca lor. Vrem ca toată lumea să participe la preşedinţie!” Şi timp de trei ani, cât a ţinut conferinţa, reuniunile s-au prezidat prin rotaţie cotidiană care dădea şi el expresie egalităţii de drepturi a statelor, nu numai consensul. De asemenea, ne-am bătut pentru rotaţia locurilor unde aveau să ţină reuniunile procesului CSCE. A existat multă vremea tendinţa de a monopoliza sediile conferinţei. De exemplu, Finlanda vroia să aibe toată conferinţa: faza I, faza a II-a, faza a III-a şi Belgradul pentru reuniunea de evaluare. La ora aceea, Finlanda făcea o politică destul de prosovietică şi noi nu eram prea încântaţi să stăm în gubernia asta nordică. De aceea, am zis că începem Conferinţa la Helsinki, o pregătim acolo, deschidem Conferinţa acolo, dar pe urmă când redactăm actul final, o mutăm în altă ţară. Și ne-am mutat la Geneva.
La această conferință țările mici au fost ascultate. Un exemplu: la sfârşitul consultărilor de la Dipoli, Malta a venit cu o propunere ca la viitoarea conferinţă propriu-zisă să participe şi ţările arabe. Vă daţi seama ce ar fi însemnat o conferinţă euroarabă? Nu aveam noi destule probleme în Europa de rezolvat? Malta a adus și problemele Orientului Mijlociu, starea conflictuală de acolo. De aceea propunerea Maltei nu a fost aceeptată. A trebuit să negociem cu ei. Tot noi am scos pe maltezi din dificultate şi am reuşit să găsim formula că securitatea și cooperarea în Mediterana este o parte a securităţii şi a cooperării în Europa. ”
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 1995]
