Profesorul Tudor Cătineanu a păşit Dincolo, lăsând în urma sa cărţi, înregistrări, construcţii în lumea culturală românească.
Filolog, filosof (doctor în filosofie din 1979), gazetar (revista Napoca Universitară), profesor universitar, specialist în filosofia culturii, Tudor Cătineanu a fost pentru noi, mai vechii angajaţi ai Societăţii Române de Radiodifuziune, un echilibrat coordonator al activităţii. În calitatea sa de Preşedinte-Director General, timp de patru ani (1995-1999) Tudor Cătineanu a condus Radioul blând, sfătos, ca un ardelean tipic ce era, fără a-şi pierde din vedere obiectivul esenţial: progresul Societăţii de Radiodifuziune. Înfiinţarea Canalului România Muzical, economiile pentru plata datoriilor instituţiei şi numirea şefilor de departamente prin concurs de aptitudini sunt câteva dintre realizările sale notabile. Aşadar, lucrurile propuse i-au reuşit şi mulţi ani după aceea vorbea cu mândrie despre ele, într-un interviu pe care îl păstrăm în Arhiva de istorie orală a instituţiei în al cărei trecut stă scris numele său.
„Citeṣti mai departe sau închizi cartea?”
„Primul meu motto sună aṣa, în raport cu ce a fost: <Ceea ce s-a făcut bine vom conserva, ceea ce s-a făcut mai puṭin bine vom corecta, iar ceea ce nu s-a făcut vom face>. Motto pe care l-am discutat chiar cu domnul Eugen Preda, spunându-i-l aṣa cum vi-l spun dumneavoastră. Al doilea motto mă priveṣte oarecum personal, pentru că eu mă refer la mine… Ei, mă autoîncânt, nu?! Am zis că pot fi mândru cel puṭin pentru faptul că am reuṣit să conduc Radiodifuziunea timp de un mandat întreg, atât sub poziṭie, cât ṣi sub opoziṭie! Poziṭia fiind Ion Iliescu, opoziṭia fiind [Emil] Constantinescu. […]
Această perioadă în care aṭi fost Preṣedinte-Director General la Radio ce a însemnat pentru dumneavoastră?
Ha!… A însemnat o experienṭă totală din mai multe puncte de vedere. M-am întrebat după aceea: dacă ar fi să o iau de la capăt încă odată – eram ṣeful, totuṣi, al Catedrei de filosofie sistematică din Cluj Napoca – aṣ face-o încă odată, dacă ar fi să reiau experienṭa? Şi am tras concluzia onestă că aṣ face-o! Efortul o fost mare, dificultăṭi, necazuri, consum… N-am citit în specialitate nimic ṣi n-am scris nimic [în acea perioadă]. Mi-aduc aminte că locuiam la hotel până am primit locuinṭă, într-un târziu, ṣi apăruse o carte a lui Bertrand Russell, o carte de metafizică. Şi în hotel am deschis cartea ṣi am început să citesc. Şi când am ajuns la pagina a treia – că aṭi vrut confidenṭe ceva mai personale! – când am ajuns cred că la pagina a treia, am căzut pe gânduri. Şi mi-am zis: dacă citeṣti mai departe, până la capăt ṣi nu închizi cartea, înseamnă că nu vei putea conduce această instituṭie. Deci, citeṣti mai departe sau închizi cartea?… Şi după câtva timp de gândire ṣi aṣa mai departe, am închis cartea.
Deci, de atuncea, patru ani de zile eu n-am citit nici o pagină de specialitate, nu altceva! Vă spun că la ora 8 intram în instituṭie ṣi tot timpul zilei… că plecam mai repede, nu stăteam până seara, dacă era cazul veneam, dar tot timpul era folosit exclusiv pentru problemele instituṭiei. Nici un fel de altă preocupare în afară de asta! Deci aṣ face-o încă odată…”
Oamenii – „problema cea mai complexă”
„Era ṣi normal [să mă preocupe], pentru că lucrasem deja cu oamenii şi înainte, în instituṭiile unde lucrasem anterior, mi-am dat seama că este problema cea mai complexă, cea mai complicată. Şi am ajuns, undeva, la un echilibru între exigenṭă ṣi bunăvoinṭă sau înṭelegere, în soluṭionarea diverselor probleme. Să vă dau un exemplu sau două…
Era, cum se află ṣi la alte instituṭii ṣi astăzi – ṣi nu numai la noi – ṣi în ṭările mai civilizate, cererea de audienṭă. În prima perioadă a mandatului meu aveam audienṭe, mi-am fixat termenele, zilele ṣi orele de audienṭă – erau foarte încărcate. Foarte multe dintre solicitările pe care le aveau membrii Societăṭii, lucrătorii din Societatea Română de Radiodifuziune erau nemulṭumiri care cădeau în competenṭa ṣefilor lor. Însă ei săreau peste treapta cu pricina ṣi se adresau, chiar la sugestia ṣefilor, se adresau Preṣedintelui-Director General. Încât, până la urmă mi-am zis: te pomeneṣti că în această instituṭie, singurul om care are dreptul ca să încalce legea ṣi să facă o nelegiuire sunt eu, preṣedintele, dacă toṭi trimit spre mine, spunând că <ṣeful, dacă vrea, poate>! Era o concepṭie de pe vremea comuniṣtilor ṣi a trebuit să rezolv treaba asta, încât, încet-încet, i-am chemat ṣi pe ei la ordine, mă refer la directorii adjuncṭi, cei ṣase, inclusiv Secretarul General. Să se rezolve pe scară ierarhică… […] Deci asta este cu <coada> [la uşa mea] e un aspect.
Dar mai este cu <coada> încă un aspect, mai subtil: veneau la mine ṣi pentru ca să se plângă împotriva unui coleg, <lăcrămaṭiile>, cum se numesc ele… Ei, aicea trebuie să recunosc că am recurs la o metodă, ca să zic aṣa, personală. Îi ascultam plângerea despre care era vorba, dar îl chemam pe împricinatul împotriva căruia mergea plângerea, îl ascultam ṣi pe el să văd ce spune ṣi am făcut-o sistematic. Iar după aceea îi chemam pe amândoi ṣi le spuneam: <Aveṭi răgaz până mâine sau până poimâine sau până răspoimâine>, le dam eu termenul […] <ṣi veniṭi la mine… adică încercaṭi să vă împăcaṭi voi, că dacă nu, după aceea vă împac eu!> Şi trebuie să vă mărturisesc că mulṭi dintre ei au venit a doua zi, a treia zi, <Domnule preṣedinte, ne-am împăcat>.”
Radio România Muzical – „lucrarea de sub conducerea mea”
„Aṣ vrea să vorbim acum despre politica culturală a Radioului, Radio România Cultural este singurul din ṭară. […]
Aici… <bătaia cea mai mare> o avea, cum era firesc, Radio Actualităṭi. Culturalul a rămas tot timpul, ca audienṭă, pe o poziṭie mult mai joasă. Dar n-am intrat în panică ṣi nici n-am luat cine ṣtie ce măsuri deosebite. […] Aici, am luat mai multe măsuri… nu drastice, severe, de întors lumea pe dos. Mi-aduc aminte că una dintre ideile pe care am mers era [să fie] cât mai puṭină vorbă, deci materialele să fie cât mai sintetice ṣi, dacă se poate, materialele să fie însoṭite ṣi de fond muzical, dar ṣi de intervalurile muzicale. […] Altfel, [realizatorii] erau oameni de cultură care îṣi făceau datoria, adică aicea n-am avut probleme.
Că veni vorba, însă, am insistat foarte mult, după ce ne-am plătit datoriile, şi într-un târziu am reuṣit – că asta este, vorba-ceea, <lucrarea> de sub conducerea mea! – am înfiinṭat Radio Muzical. Acela este înfiinṭat de noi, adică preṣedintele ṣi organele de conducere, normal, adică Consiliul de Administraṭie, toṭi sunt implicaṭi în această decizie cu Canalul Muzical.
Canalul Tineret… am avut diverse probleme cu el, dar într-un târziu a venit [actorul Florian] Pittiṣ. Mi-a trebuit foarte mult până când l-am convins pe Pittiṣ să accepte propunerea… Avea rezerve, avea ṣi alternative… s-a hotărât cu greu, dar s-a hotărât! Este singura excepṭie… […] Este singurul director, Pittiṣ, care n-a trecut prin concurs! L-am angajat ca să vedem dânsul cum se acomodează, cum merg lucrurile ṣi [ziceam]: <No, când dăm concursul?> <Când dăm concursul?>, când întreba dânsul, când întrebam eu. Dar am tot amânat concursul până când eu am plecat de la Radio ṣi dânsul a plecat definitiv, din păcate. […]
Cu ocazia ṣefiei dânsului, atunci a ṣi început digitalizarea ca fenomen nou în Radiodifuziunea Română. Deci, începutul în digitalizare s-a făcut la Radio Tineret când Pittiṣ a venit.
În care dintre principii credeṭi, e bine să ridici nivelul emisiunilor pentru elită sau e bine să-l cobori ca să fii pe înṭelesul tutror? Mă refer la emisiunile culturale…
Păi, aicea nu avem ce face, pentru că aicea, fiind vorba de mass-media, prin definiṭie trebuie să meargă… cum ar spune Aristotel, pe calea de mijloc, că ce-i prea mult nu-i sănătos. Şi eu aṣ completa, ca fiu de ṭăran: <nici în sus ṣi nici în jos, nici în stânga nici în dreapta, nici cu băiatul, nici cu fata>, ca să zic aṣa. Deci trebuie să fie la mijloc… Degeaba dăm muzică <suprarealistă> în forṭă – putem da doar exeperimental, pentru un cerc dintre…- deci, aicea trebuie să se vadă nivelul de percepṭie, de audienṭă căreia i te adresezi. […] Dar aicea, Radiodifuziunea n-a avut problem, la nivel de accesibilitate…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2015]
