Încă din anii ‘60 s-a dorit crearea unui cadru politic care să stimuleze o cooperare a țărilor din Balcani. Acest deziderat a fost greu de obținut, deoarece prin Balcani trecea linia care separa țările din CAER (România și Bulgaria) de Grecia, care aparținea Pieții Comune, țările care făceau parte din Trataul militar de la Varșovia (România si Bulgaria) de țările care aderaseră la NATO (Grecia și Turcia). Din aceste considerente, URSS și Bulgaria s-au opus unei cooperări în Balcani. Către sfârșitul anilor ’80, situația politică s-a schimbat, ostilitatea a dispărut, așa încât a fost posbilă întâlnirea la Belgarad (1988) a tuturor celor șase țări balcanice (România, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia, Turcia și Albania). Întâlnirea miniștrilor de externe a dat rezltate remarcabile – consideră un membru al delegației române, ambasadorul Valentin Lipatti.
“Un reviriment efectiv s-a produs în februarie 1988, când a avut loc la Belgrad prima reuniune a miniştrilor de externe din ţările balcanice. Deci, reuniunea de tip guvernamental a fost o reuniune politică. Şi încă ceva în plus, participau toate cele şase ţări balcanice, inclusiv ministrul de externe albanez. Iugoslavii au fost admirabili în pregătirea acestei reuniuni, au organizat-o foarte bine şi a dat rezultate remarcabile, în sensul ca reuniunea miniştrilor de externe din 1988 s-a soldat cu două rezultate: întâi, un program de cooperare remarcabil, în foarte multe domenii de activitate; apoi cu angajamentul că miniștrii de externe se vor reuni periodic. Deci, ceea ce nu se putuse obţine din 1957, s-a putut obţine în 1988 – deci a trebuit să treacă mai mult de 30 de ani ca să ajungi la o maturizare a concepţiei politice de colaborare în Balcani. Deci, reuniunea de la Belgrad a avut rezultate excepţionale! Ea a fost continuată în 1990 – la doi ani după – de o a doua reuniune similară a celor şase miniştri de externe, care s-a ţinut la Tirana şi cooperarea balcanică ar fi cunoscut un avânt considerabil… dacă nu intervenea drama iugoslavă! În vara anului 1991 s-a produs secesiunea Croaţiei şi a Sloveniei şi a început destrămarea progresivă a statului iugoslav. De atunci tragedia din spaţiul fost al Iugoslaviei în mare măsură a paralizat cooperarea multilaterală, iar relaţiile bilaterale au scăzut la un nivel destul de îngrijorător. Cred că azi [1995] România are foarte multe atu-uri şi la ora actuală ca să joace un rol important în cooperarea pe plan multilateral. Mai întâi, nu are nici un litigiu cu nici o ţară balcanică. Doi: are relaţii nu numai cu ţările tradiţional balcanice – Bulgaria Turcia, Albania, Grecia -, dar şi cu ţările care se desprind din fostul spaţiu iugoslav, fie că e vorba de Croaţia, de Slovenia, de Bosnia-Herţegovina, de Serbia şi Muntenegru. În al treilea rând, are o experienţă multilaterală destul de mare. Noi am fost unul din pionierii ideii de cooperare balcanică pe plan multilateral, de la Titulescu şi până azi. Şi, în sfârşit, dispunem de un potenţial economic şi uman care ne permite să fim un factor activ în aceasta colaborare.”
[Interviu realizat de Mariana Conovici, 1995]
