În țările europene ocupate de URSS la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial au fost instalate regimuri comuniste. Asupra acestor țări a existat un control strict, ele nu au avut voie să se abată de la linia trasată de Moscova. Revolta maghiarilor, care au cerut retragerea trupelor sovietice de ocupație și plecarea comuniștilor de la putere, a fost brutal înăbușită de URSS printr-o intervenție militară (1956). Ceva mai târziu, în 1968, guvernul comunist din Cehoslovacia a încercat să introducă unele reforme care au fost percepute de Moscova ca o îndepărtare de la linia pe care o trasase. A urmat o intervenție militară care a oprit timidele reforme inițiate de conducerea Cehoslovaciei. Și în România avusese loc o oarecare îndepărtare de URSS. Întâi au fost retrase trupele rusești din țară. Apoi și consilierii sovietici au plecat acasă. Din punct de vedere economic, România a respins categoric planul sovietic Valev, care urmărea o specializare economică a țărilor din blocul comunist, România urmând să devină doar o producătoare de cereale și furaje, industrializarea fiind abandonată. România a luat atidudine împotiva URSS și din punct de vedere politic. La 15 apilie 1964, a început la București Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc (Comunist) Român care a adoptat „Declarația cu privire la poziția Partidului Muncitoresc (Comunist) Român în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, care a fost, de fapt, o „Declarație de independență” a comuniștilor români față de Moscova. Și pe plan internațional România a avut inițiative – a fost primul stat comunist care a recunoscut Germania occidentală și a refuzat cererea Moscovei ca toate țările comuniste să rupă relațiile diplomatice cu Israelul după războiul cu statele arabe din 1967. Nicolae Ceaușescu a continuat să aibă unele inițiative în relațiile internaționale, dar nu a cerut niciodată ieșirea din CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc) și din Tratatul (militar) de la Varșovia, unde Moscova avea cuvânul hotărâtor. Cu toate astea, Nicolae Ceaușescu s-a temut că politica sa a iritat Moscova, și după invadarea Cehoslovaciei de către trupele sovietice va urma România. Pentru a obtine sprijin internațional, ministrul de externe român, Corneliu Mănescu, care îndeplinea și funția de președinte al sesiunii Adunării Generale a ONU, a fost trimis în SUA.
“În 1968, am fost trimis [la New York] într-un moment în care întreaga ţară se simţea ameninţată! Oamenii se organizau în ţară, sub fel de fel de forme militare, paramilitare. Era o voinţă unanimă de a rezista invaziei [sovietice]! Sigur că acest lucru merită să fie pomenit cu mult respect. Nu din punct de vedere militar se putea nădăjdui să se oprească acest pericol care apăsa asupra noastră! România avea o cotă bună pe plan internațional – stabilise relații diplomatice cu Germania Federală… aveam relații bune cu Israel… nu aveam trupe străine [pe teritoriul țării]… plus că în momentul ăla eram încă preşedinte al celei de-a XXII-a sesiuni al Organizaţiei Națiunilor Unite … Deci, nu cu mâna goală ne ducem să stăm de vorbă! M-am întâlnit cu [Secretarul General al Națiunilor Unite] U Thant. A fost singura întâlnire pe care am avut-o, fiindcă, altminteri, în tot acest timp, am stat închis în ambasadă. După ce am avut această întâlnire, am avut foarte mulţi oaspeţi! Primul a fost ambasadorul sovietic la ONU. Diplomat de carieră, cu o experienţă imensă, a venit să mă întrebe ce caut… Am explicat cum am putut! Dar cel care a venit şi pe care-l aşteptam a fost un om politic american, foarte cunoscut, foarte apreciat – George Ball … şi care m-a întrebat şi el de ce am venit şi ce aştept. “De ce aveţi nevoie ? ” – m-a întrebat. Eu vreau să vă spun în legătură cu Statele Unite că, deşi ne-am aflat într-un conflict în Vietnam, în toţi aceşti ani – din ’61 – am avut relaţii foarte strânse, nenumărate ceasuri de discuţii, de controverse… niciodată nu s-au întrerupt! [Președintele american] Johnson este omul care, în ’67 a spus : “Noi, SUA, nu obişnuim să promitem cuiva sprijinul nostru când e vorba de preşedinţia ONU, dar pe acest om [pe Corneliu Mănescu] noi o să-l sprijinim!“ Pe acest lucru eu am contat! Atunci când George Ball m-a întrebat “De ce aveţi nevoie?” am avut convingerea că el se aştepta să-i cerem un sprijin militar, material, ceva… concret, practic, eficient! Puteam să cer orice, fiindcă nu m-am dus cu nişte instrucţiuni. M-am dus cu câteva fraze : “Tu ştii ce se poate face, tu cunoşti acolo oamenii. Aşa că fă ce crezi că trebuie făcut!” Şi … i-am cerut lui George Ball ca guvernul american să dea o declaraţie ! Vă spun foarte sincer, această idee mi-a venit în timpul acelor zile cât am stat închis în ambasadă şi mă gândeam cam ce ar trebui să fac. Făcusem deja acest pas în legătură cu U Thant şi … eram bucuros, fiindcă aceasta era o asigurare ! Dar situaţia era destul de gravă şi până să aduni ONU… ar fi trebuit mult timp şi multe se puteau întâmpla în timpul ăsta! Multe. Întâi George Ball a fost înclinat să nu ia în serios această chestiune. “Cum, dumneata ai încredere că printr-o simplă declaraţie puteţi să opriţi armate care stau lângă voi şi aşteaptă să intre în ţara voastră?” Bazat pe ce ştiam că este în ţară, mi-am permis să aleg această soluţie, a unei declaraţii! Am insistat, am spus : “Da, o declaraţie!” El a spus: “Preşedintele Johnson nu este aici, este plecat din Washington” – era undeva în California – “dar voi lua legătura imediat cu dânsul şi o să vedem!” A doua zi a apărut o declaraţie în presă pe care [președintele Johnson] a făcut-o la un fel de rodeo, la o manifestare tipic americană, cu văcari … şi a spus atunci … “Nu asmuţiţi câinii războiului!” Și într-adevăr, aproape brusc, lucrurile au început să se calmeze ! Deci, în această situaţie, eu spun că SUA ne-au ajutat ! ”
[Interviu realizat de Eugen Preda, 1994]
