„Dominaţia sovietică este o nenorocire nu numai politică, ci şi socială şi trebuie luptat împotriva acestei dominaţii, pentru ca lumea să facă şi să se conducă după cum gândeşte.” (I. Gh. Maurer, om politic comunist)
17 septembrie 1939. Armata Roşie a lui Stalin pătrundea în Polonia, sub pretextul că „vine în ajutorul fraţilor de sânge ucraineni şi bieloruşi”, încorporând un teritoriu de 200.000 km². Era doar începutul perioadei de „recuperare” a unor „teritorii pierdute”, o repetiţie a marilor operaţiuni expansioniste ale ruşilor din perioada 1945-1949 în Europa şi Asia. Cuceriri teritoriale a căror recunoaştere a fost impusă de Stalin preşedintelui american Th. Roosevelt şi prim-ministrului englez W. Churchill.
Occidentalii nu s-au opus cu adevărat nici în 1940 când Stalin încorpora URSS-ului ţările baltice, Estul Poloniei, Basarabia şi nici mai târziu, când a înaintat spre Vest. Ceea ce i-a permis liderului de la Kremlin să spună cu cinism: „Cine ocupă un teritoriu îşi impune propriul sistem social atât de departe cât poate avansa cu armata sa”. Şi, începând cu 1944, Armata Roşie a tot avansat spre Balcani şi Europa Centrală sub pretextul luptei antihitleriste, instalând „fronturi” şi „guverne de uniune” care permiteau comuniştilor controlul sectoarelor-cheie, eliminând şi intimidând elitele locale prin arestări, ucideri, deportări. Metodele folosite atunci de sovietici sunt şi astăzi arhicunoscute: forţă, viclenie, demagogie, înscenări pentru ochii opiniei publice, propagandă deşănţată, spionaj, infiltrarea acoliţilor. Cât despre comportamentul armatei de ocupaţie, acesta a fost brutal, după modelul comandantului suprem. Soldaţii au făcut abuzuri, jafuri şi violenţe extreme asupra populaţiei civile. „Erau ca nişte sălbatici, nu pot să vă redau ce înfiorător se purtau ei, exact ca nişte sălbatici!”, „Aceşti oameni nu aveau niciun dumnezeu, niciun pic de milă umană, fuseseră transformaţi de regimul comunist în nişte bestii. Totul pare incredibil!..”, spun unele dintre mărturiile vremii.
Dar cine ar mai fi crezut că în secolul al XXI-lea mai putem vedea toate aceste lucruri desfăşurându-se chiar în faţa ochilor noştri? Cine şi-ar mai fi putut închipui că aceleaşi metode de acum 80 de ani se mai pot folosi şi astăzi? Sau că Rusia poate avea din nou un tiran la fel de crunt ca Stalin, într-un timp atât de scurt la scara istoriei?
În zilele noastre, invadând Ucraina, Federaţia Rusă a venit în faţa lumii cu aceeaşi temă a „armatei eliberatoare” care „salvează popoarele de nazism/neonazism”, asemeni Rusiei Sovietice în secolul precedent. Este o întoarcere la vechea critică de acum un veac – pusă pe tapet de lingvistul Nikolai Trubeţkoi în cartea sa Europa şi umanitatea (1920) -, anume critica „europenizării” văzută ca un rău contra căruia „se poate şi este chiar necesar să se lupte din toate puterile”, „este nevoie de eliberarea popoarelor lumii din hipnoza <avantajelor civlizaţiei>”. Şi tot Trubeţkoi îndemna intelectualitatea rusă să creeze un măreţ stat eurasiatic. La aceste teorii se raportează şi acum Federaţia Rusă, folosind aceleaşi şi aceleaşi mijloace: cuceriri şi stăpâniri sângeroase. „Scopul este pacea pentru generațiile viitoare de ucraineni și oportunitatea de a construi o Eurasie deschisă, de la Lisabona până la Vladivostok”, scrie în 7 aprilie 2022 Dmitri Medvedev, vicepreședinte în Consiliul de Securitate al Rusiei, referindu-se la invadarea Ucrainei.
*
Printre înregistrările de valoare pe care le păstrează Arhiva noastră de istorie orală, se află zeci de mărturii ale bunicilor şi părinţilor noştri, adunate din toată ţara, despre armata şi ocupaţia sovietică din România anilor 1944-1958. Similitudinea povestirilor lor cu ceea ce aflăm astăzi, la ştiri, despre comportamentul ruşilor invadatori în Ucraina, merge până la detaliu…
Atacuri deşănţate
„Au venit vreo trei avioane ruseşti acolo şi au început să ne bată, dar ne băteau şi luau [la ţintă] şanţurile. Eu am fugit, am sărit, n-am mai stat pe şanţurile alea. Am mai luat noi din oameni, din cai, din ce-a [mai fost]… le-au făcut varză acolo!” (Dumitru Turtoi, ţăran, 1944)
„Trupele ruse ne distrug orașele. Ucid civili fără discriminare. Violează femei. Răpesc copii. Trag în refugiați. Capturează convoaie umanitare. Jefuiesc. Ard muzee, aruncă școli și spitale în aer. Ținta pentru ei sunt universitățile, cartierele rezidențiale… Orice! Trupele ruse nu cunosc limitele răului. […] Rusia încearcă să înfrângă libertatea tuturor oamenilor din Europa. Tuturor oamenilor din lume. Încearcă să arate că doar forța brută și crudă contează. Acesta este motivul pentru care cu toții trebuie să oprim Rusia.” (Volodimir Zelenski, preşedintele Ucrainei, 2022)
Violuri, agresivitate extremă
„Nelegiuirile pe care le-au comis ostaşii sovietici la intrarea lor pe teritoriul ţării noastre au fost extraordinar de multe! […] Ei, când au intrat în ţara noastră prin Munţii Vrancei, Munţii Buzăului, pe-acolo, de pe unde sunt eu, mi-a povestit o rudă a mea foarte apropiată, o mătuşă de-a mea [despre o femeie] care avea patru copii minori… Au luat-o ruşii, când au văzut-o femeie – că umblau ca sălbaticii după femei! – au luat-o şi au alergat-o pe toate coastele alea, până când au prins-o şi au batjocorit-o şase ruşi la rând! Şi ea a decedat pe loc. Copiii ei au rămas orfani… Ei erau ca nişte sălbatici, nu pot să vă redau ce înfiorător se purtau ei, exact ca nişte sălbatici.” (Ion Banu, colonel, 1944)
„Bărbații au fost uciși, femeile au fost violate și mai mult de 50 de copii din aceste zone au murit…” (Olga Stefanișina, vicepremierul Ucrainei, martie 2022)
„Când bombele cad asupra oraşelor noastre, când soldaţii violează femei în oraşele ocupate – şi avem, din păcate, numeroase cazuri în care soldaţi ruşi au violat femei în oraşe ucrainene -, este dificil, bineînţeles, să vorbim despre eficienţa dreptului internaţional”. (Dmitri Kuleba, ministru de externe ucrainean, aprilie 2022)
Jalnice lipsuri ale armatei
„Când s-au întors din Germania erau <foarte bine îmbrăcaţi>, numai că tot jegoşi erau. Aveau haine noi, dar tot nespălaţi erau, cu excepţia ofiţerilor, pe care i-am văzut mai curăţei. Nu vă mai spun, când s-au întors din Germania – era atât de ridicol! – toţi aveau câte două-trei ceasuri la mână. Ba, am văzut – fără să exagerez vă spun asta – am văzut un rus cu un ceas de masă atârnat de gât!” (Ion Banu, colonel, 1944)
„Un locotenent-colonel rus a fost luat prizonier: purta chiloţi şi şosete ale Forţelor Armate ale Ucrainei. (cf. Armed Forces Ukr) Informaţia vine în condiţiile în care, în Rusia, maşina de propagandă susţine că soldaţilor de pe front le merge foarte bine şi că au de toate.” (2022, epochtimes-romania.com)
Obsesia ceasurilor
„Ne-au buzunărit pur şi simplu, mie mi-au luat un ceas pe care îl aveam, mă rog, în serviciu, la Calea Ferată…” (Victor Răducan, 1944)
„Autoritățile ruse au confiscat ceasuri de lux Audemars Piguet în valoare de milioane de dolari. Ceasurile elvețiene au fost ridicate de agenții FSB dintr-un magazin, săptămâna trecută, pentru că ar fi încălcat regulile vamale”, relatează presa elvețiană, citată de BBC (28 martie 2022).
Jafuri, furturi, confiscări
„Foarte curând după aceea au început furturile, confiscările, în special ale maşinilor. Maşina mea mi-a fost confiscată de un grup de ruşi, cu un maior de aviaţie care, atuncea când eu am încercat să mă opun şi am spus: <Uite eu sunt ofiţer, sunt în armată, am nevoie de maşina mea…>, maiorul respectiv a pus tunul pe mine şi, natural, a trebuit să ies din maşină şi să o dau. După aceea, într-o bună zi, când mă întorceam acasă, din nou în uniformă, cu o manta de piele, m-am trezit cu trei ruşi care au sărit la mine şi unul a început să mă împungă în coaste cu pistolul, cu revolverul. Chestia era că trebuia să le dau pe de o parte ceasul, iar pe de altă parte mantaua de piele. Şi le-am dat-o.” (George Emil Palade, om de ştiinţă, 1944)
„Mai mulţi militari ruşi au fost filmaţi în timp ce fură dintr-un magazin din Ucraina. Imaginile au fost făcut publice pe Twitter. <Au probleme cu combustibilul şi aprovizionarea cu alimente>, spun autorităţile din Ucraina, menţionând că au fost mai multe jafuri în magazinele locale.” (agenţia Reuters, 2022)
„Ruşii n-au venit pe drumurile principale, pe unde era, mă rog, [riscul să] fie minate. Ei veneau peste câmp, aşa, peste pădure, peste munţi, peste vârfuri, aşa au venit. Au venit mai sărăcăcioşi, mai slab îmbrăcaţi, mai flămânzi… Eram cu oile şi mi-au cerut să dau o oaie sau două. Eu am zis că nu dau, că mi-erau dragi oile, şi au zis că dacă nu le dau mă-mpuşcă.” (Augustin Partenie, preot, 1944)
„Au de toate soldaţii ruşi? Ei bine, dovezile indică faptul că nu. Imagini video care circulă pe reţelele sociale arată cum soldaţi ruşi <vânează> găini în curţile ucrainenilor sau fură hrană din magazine.” (epochtimes-romania.com, 2022)
Acestea sunt doar câteva fragmente din numeroasele povestiri pe care le avem despre pătimirile românilor, militari şi civili, cu armata rusă „eliberatoare”, la mijlocul secolului trecut. Puteţi afla aceste mărturii şi le puteţi compara cu cele de acum, din Ucraina, citind serialul nostru din săptămânile următoare.
Pe www.rador.ro, la rubrica Istorie orală, O „operaţiune militară specială” a ruşilor… acum 78 de ani.
