„Parcă noi eram nişte bandiţi sau terorişti”
23 august 1944: este demis şi arestat mareşalul Antonescu şi guvernul său, România iese din alianţa cu Axa · noaptea: trupele române încetează luptele împotriva Armatei Roşii · 23-31 august: începe războiul nostru antihitlerist · 25-26 august: Armata Română curăţă Bucureştiul de trupele germane · 26-28 august: armata noastră eliberează şi împrejurimile capitalei, urmează Ploieşti, Valea Prahovei, Muntenia estică şi sudică · până la încheierea armistiţiului, trupele lui Stalin surprinse în România la 23 august ocupă Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Sudul Transilvaniei, teritorii deja eliberate de noi, cu numeroase sacrificii · propaganda sovietică numeşte ocuparea ţării „eliberare” · septembrie: ministrul nostru de externe, Grigore Niculescu-Buzeşti, alarmează puterile Occidentale că, în fapt, URSS subjugă România · 12 septembrie 1944: la semnarea Convenţiei de armistiţiu, România era deja ocupată de armata lui Stalin.
Victor Răducan era student la Facultatea de Material Rulant din Bucureşti atunci când a fost mobilizat pe Frontul Estic, în Regimentul 2 Căi Ferate. Iată ce îşi amintea despre „aliaţii noştri ruşi”:
„În 1944, când s-a încheiat armistiţiul [cu Naţiunile Unite], noi eram deja invadaţi, nu spunem <ocupaţi>, deşi eram ocupaţi bine de trupele sovietice. Deja populaţia a început să simtă <binefacerile> comuniştilor, dar cu atât mai mult noi care veneam de pe front şi avusesem tangenţă cu comunismul şi am văzut care era viaţa şi viitorul acesta <de aur> al comunismului. Şi era normal ca să ne formăm opiniile noastre personale. La vârsta de 25 de ani, sigur că aveam vigoarea aceea tinerească, ca orice tânăr, aveam şi eu un ideal şi dacă războiul a venit şi ne-a întrerupt, acest ideal, […] să vedem ce putem face ca să ajungem şi noi la idealul pe care îl doream, adică o viaţă în conjunctura unui spirit liber, democratic, a credinţei strămoşeşti. Acestea erau idealurile noastre. […]
Aveţi amintiri legate de comportamentul trupelor sovietice care ocupaseră ţara?
Primul comportament îl spun clar şi răspicat: eram refugiat cu unitatea în Pădurea Râioasei îi spune, la Săbăreni. Eram la Regimentul 2 Căi Ferate, transferat, pentru că unitatea mi-a venit în refacere la Târgovişte. […]
Aceşti sovietici, care spuneau că ne sunt aliaţi, că ne eliberează, ne-au dat avertisment sau <prima acţiune de eliberare>: au înconjurat unitatea noastră, că era o unitate minoră, o unitate de geniu, au înconjurat acea pădurice, unde ne aflam noi fără armament, fără nimic, ne-au înconjurat, ne-au dezarmat – ca să zic aşa -, deşi arme nu aveam decât puştile pe care le purta fiecare soldat, normal, cu el. Comandantul unităţii, colonelul Ganea, a fost imobilizat, legat […] Ne-au buzunărit pur şi simplu, mie mi-au luat un ceas pe care îl aveam, mă rog, în serviciu, la Calea Ferată, ne-au luat pistoale, care mai aveam; ca să nu mai spun domnul colonel Ganea, comandantul unităţii, era pur şi simplu legat de o şaretă.
Şi am mers încolonaţi, înconjuraţi de trupele sovietice, cu armele pregătite să tragă, parcă noi eram nişte bandiţi sau terorişti care luptam împotriva lor… [Eram la] o unitate de geniu, pur şi simplu acolo ne refugiasem din cauza bombardamentelor aeriene… Ei, de acolo ne-au dus înspre capitală, pentru că unitatea noastră era la Chitila. Deci, de la Pădurea Râioasa până la noi erau circa 10 kilometri. Însă ei nu vroiau să ne ducă la unitate, vroiau să ne ducă probabil în altă parte. Şansa noastră a fost că la bariera Săbăreni am fost întâmpinaţi de o altă coloană sovietică ce venea dinspre capitală şi atunci… Că atunci, sigur, au avut loc discuţii: cine suntem, ce suntem? Şi cu acea coloană ce venea dinspre capitală se afla şi un general sau un ofiţer superior din cadrul Comandamentului Român care analiza situaţia; au lămurit, au clarificat situaţia noastră şi aşa ne-au lăsat să mergem la unitatea noastră. Deci, acesta a fost un contact efectiv. Mi-am dat seama despre… Dacă ei spun că noi suntem <eliberaţi>, mi-am dat seama ce se poate întâmpla… În afară de ceea ce văzusem pe front şi execuţii care pur şi simplu mă îngrozeau!”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2000]
