„Câteva lovituri de pat de puşcă”
23 august 1944: România se retrage din alianţa cu Axa Roma-Berlin · 27 august: ordinul lui Stalin către armata sa, de a nu mai considera Armata Română duşmană · în acest interval, ruşii iau în continuare prizonieri români, (aproximativ 130.000) şi fac numeroase victime · în acelaşi interval, şeful diplomaţiei sovietice, V. Molotov, pretinde în faţa ambasadorilor Statelor Unite şi Angliei la Moscova că Stalin e dispus în privinţa încheierii unei convenţii de armistiţiu · după cum s-a văzut, URSS nu s-a grăbit cu angajarea negocierilor: a ţinut delegaţia românească la Moscova două săptămâni până la semnarea Convenţiei de armistiţiu (12 septembrie).
Mărturia amiralului Constantin Necula, în 1944 ofiţer în Marina Militară Regală Română, ne oferă detalii importante despre relaţiile sovieticilor cu aliaţii lor români în acele zile, despre metodele lor de informare şi despre atitudine.
„La 23 august 1944 eram îmbarcat pe [vasul] <Niculescu> în calitate de ofiţer secund. Am participat la primirea câtorva nave mici sovietice pe care le-am adus în port, în jurul datei de 28 august. După aceea, am primit la navă un locotenent sovietic care îndeplinea funcţia de ofiţer de legătură. Se declară sincer că se purta frumos, dar n-avea nici cămaşă pe el. Am fost cu el în oraş şi i-am cumpărat cămaşă şi maiou pe care le-a îmbrăcat sub tunică.
După aceea, treburile se desfăşurau în mod normal. Prin flotă circulau tot felul de zvonuri. Unii din comandanţii mai vechi şi cu legături diverse în exterior se pregăteau chiar să plece sau, mai bine zis, să fugă la Istanbul, de teamă să nu li se întâmple ceva, în urma situaţiei care a avut loc pe Dunăre, când toţi ofiţerii marinei au fost luaţi prizonieri şi trimişi în Siberia.
În noaptea de 4 spre 5 septembrie, la ora 2 noaptea, eram la bordul navei. Eu, în calitate de ofiţer secund, şedeam mai mult la bord decât comandantul care avea altă vedere şi care era în legătură cu cei care plănuiau diverse situaţii. M-am trezit în cabină cu un soldat sovietic, cu o balalaică – pistol mitralieră. Mi-a spus: <Davai, davai!>… M-a lăsat să mă îmbrac numai cu pantalonii şi tunica şi şapca şi m-a luat, cu arma la spate, să mă ducă nu ştiu unde. Am reuşit, totuşi, atunci, în viteză, cât timp el şedea la uşă şi mă aştepta să mă îmbrac, să-mi iau ceasul de pe masă şi să-l bag în şapcă. Aveam un ceas Genève, de aur, care se dăduse ofiţerilor de marină, contra cost. Şi am vrut să mai iau şi alte lucruri, am vrut să iau un caiet de pe birou care era jurnalul meu personal, în care scriam toate acţiunile petrecute în timpul războiului. Nu m-a lăsat să iau nimic.
Pe drum l-am întrebat unde mă duce. El mi-a spus: <Davai, davai!>, nu vroia să-mi spună nimic. L-am servit cu o ţigară, a luat ţigara şi până la urmă am ocolit portul, de la locul de acostare a navei mele şi am ajuns la Gara Maritimă. M-a băgat în Gara Maritimă unde erau toţi ofiţerii de pe navele flotei din Constanţa, cu sentinele la uşi şi toţi dezbrăcaţi şi ordin ca toţi să aşteptăm. Desigur că noi ne gândeam la situaţia de la Dunăre, că s-ar putea să avem aceeaşi soartă. Se pare, însă, că spre dimineaţă în oraşul Constanţa s-a dat un fel de alarmă, anunţându-se că ofiţerii de marină sunt adunaţi în Gara Maritimă şi vor fi trimişi în Siberia. Populaţia din oraş, mai ales cei care erau din familiile ofiţerilor şi rude de-ale familiilor şi prieteni, s-au adunat pe malul portului, la înălţime, fiind sute, sau poate chiar mii de persoane care au înconjurat Gara Maritimă. Probabil, influenţaţi de această manifestaţie, ruşii în ziua de 5, spre seară, au venit şi ne-au spus: <Vă dăm drumul să vă duceţi acasă, să plecaţi acasă, dar nu acasă, aici la Constanţa, acasă de unde sunteţi voi, în ţară, în comunele şi satele unde v-aţi născut>. Şi ne-a eliberat.
De frică, eu m-am dus acasă, n-aveam haine civile, am luat un costum de haine civile de-al lui socru-meu şi, tot de teama sovieticilor, m-am dus la gara imediat următoare după Constanţa, ca să mă îmbarc. La gara Constanţa îmi era frică că mă ia din nou. M-am dus la Gara Palace şi m-am îmbarcat la Gara Palace spre Bucureşti şi-am plecat acasă, în comuna Brăneşti, din judeţul Dâmboviţa. […]
Deci, aţi fost arestat noaptea. Când v-au dat drumul după amiază, pe la ce oră?
Pe la ora 16.
Atâtea ore, cât aţi stat, aproape 12 ore, v-au dat să mâncaţi, v-au dat apă?
Nu, nu ne-au dat nimic, pentru că aveam sentinele la uşi şi ei nu ştiau ce să facă cu noi, era o situaţie nouă. […] Unii au mai primit şi câteva lovituri de pat de puşcă şi, la distrugătorul <Maria> sau <Ferdinand>, nu mai mi-aduc aminte, comandantul Dumbravă, în faţa situaţiei de a veni cu sentinela după el, s-a împuşcat, s-a sinucis. Un alt ofiţer, tot pe distrugător, a fost bătut bine de către soldaţii trimişi să-l ridice. Ordinul a fost: <De pe toate navele, să fie luaţi numai ofiţerii>.
Trupa nu a reacţionat?
Trupa nu a reacţionat, n-au ştiut deloc, numai cei care erau de serviciu. La mine, la bord, după ce m-am îmbrăcat şi am vrut să plec cu el, alături de cabina mea era cabina ofiţerului de legătură sovietic şi cu care eram deja în legături oarecum prieteneşti. Am vrut să mă duc să-l scol, să-i spun ce-i cu mine, să-l întreb, dar el nu [mai] era acolo. Toate navele aveau ofiţeri de legătură ruşi, dar, în noaptea aceea, niciunul nu mai era la bord! Ei luaseră şi furnizaseră toate datele acolo unde trebuia şi pe urmă au venit sentinele-soldaţi, precis distribuiţi pe nave şi pe ofiţeri şi cu numărul de cabină şi ne-au luat pe fiecare din pat şi ne-au dus. Au avut un plan bine pus la punct: soldaţii şi maiştrii, deci subofiţerii… nu au luat pe niciunul, numai ofiţerii! Decapitarea flotei a fost făcută cu scopul de a o subordona complet.”
[Interviu de Octavian Silivestru, 1999]
O altă mărturie relatează de astă dată un abuz al aviaţiei sovietice. Dumitru Turtoi, agricultor din comuna Zebil, jud. Tulcea, era cu batalionul său la Reni, în Ucraina…
„Am stat pe front până la Odessa, după aia s-a încheiat armistiţiul, noi ne-am retras la Reni, la baza mării, am fost cu batalion acolo. Ne-am retras acolo, aveam aranjat tot, poziţii, tot… Şi am stat cam o vară întreagă, am stat acolo, […] în Basarabia, la malul mării. Şi când s-a încheiat armistiţiul, noi n-am ştiut! Că aveam şi aviaţie acolo, aveam aviaţie [dar n-am ştiut]… Ne-am trezit după vreo două zile, aviaţia rusă cu a noastră se băteau pe-acolo… Acuma era încheiat armistiţiul, dar ăia tot ne atacau acolo!
Într-o dimineaţă, a plecat aviaţia, au plecat tunurile, tot, am rămas noi, infanteria, care eram. […] Am îmbarcat, am strâns de pe front, de pe poziţii, ce a fost… le-am strâns, când să ieşim din sat, ne-au închis ăştia în vatra satului. Au venit vreo trei avioane ruseşti acolo şi au început să ne bată, dar ne băteau şi luau [la ţintă] şanţurile. Eu am fugit, am sărit, n-am mai stat pe şanţurile alea. Am mai luat noi din oameni, din cai, din ce-a [mai fost pe acolo]… le-au făcut varză, acolo! S-a terminat muniţia şi au plecat…
Deci nu ştiaţi că ei de fapt erau aliaţii noştri…
Nu ştiam! Până n-am venit la Chilia Veche, aicea, n-am ştiut! N-am ştiut…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2003]
