„Erau oameni de nedescris soldaţii ruşi!”
1944: Armata Roşie avansează mereu spre Vest, într-un marş ofensiv care nu este neapărat legat de imperativele tactice din acel moment · toamna 1944: trupele lui Stalin se orientează spre Balcani şi Europa Centrală, pentru a-i devansa pe anglo-americani · aceştia nu fac nimic pentru a se opune planurilor sovietice, de exemplu americanii îşi limitează înaintarea în Cehoslovacia, în Germania şi alte zone · Armata sovietică devine omniprezentă în Europa Estică, în Balcani · prin dreptul de cuceritor – „eliberator”, ea stăpâneşte România, Bulgaria, Ungaria, parţial Austria şi Germania, iar ca aliat, se aşează provizoriu în Polonia şi Cehoslovacia.
Arhiva de istorie orală păstrează câteva mărturii din toamna lui 1944, despre ce s-a petrecut în zona Bistriţa-Năsăud, atunci când trupe ale aliaţilor ruşi au năvălit peste satele românilor.
George Fetinca, ţăran din Salva
„Când au venit ruşii, noi am făcut gărzi patriotice româneşti. O companie de ruşi a venit cu vite, cu oi luate de pe Valea Someşului, Ilva Mare, Lunca Ilvei, Poiana Ilvei. Au luat oi, au luat… Şi aici, în Salva, au dormit şi s-au băgat în case, au dormit pe la oameni. […]
În timp cât eram la liceu, […] făcusem o bibliotecă; şi-apoi au venit ruşii: <A!… Fascist! Fascist! Fascist!… Hitler! Hitler!>, [spuneau] când au văzut cărţile. Şi le-au pus în mijlocul colbului şi le-a dat foc. Ruşii… deştepţii de ruşi! Tata [zice]: <Nu [ardeţi] cărţile de la şcoală!>, tata nu ştia ruseşte, nici eu nu ştiam pe vremea aceea… Şi-a fost un biet basarabean şi le-a explicat [să nu le ardă], au vrut să-l puşte. Lui taică-meu i-au dat [o lovitură] cu pistolul, că au găsit o grenadă la noi acasă. <Aaa! Partizani! Partizani…>, au zis. Noi nici nu ştiam de partizani… […]
În orice caz, au fost oameni murdari în manifestări. Nu se duceau până la toaletă, ieşeau pe după casă şi acolo făceau necesităţile… Erau oameni de nedescris soldaţii ruşi!”
[interviu de Silvia Iliescu, 2000]
Augustin Partenie, preot din Maieru
„Când au venit sovieticii… s-au retras trupele germane la jumătatea lui octombrie [1944] şi s-au retras deodată cu ei şi trupele horthyste – că erau împreună aici – de pe Pasul Rotunda, un punct de rezistenţă. Înainte de a părăsi localitatea Maieru, ei au înconjurat într-una din zile comuna, au pus armată care să păzească la diferite ieşiri din localitate, că strângeau oamenii şi duceau oameni fie la lucru, fie la animale, mă rog. Şi ei s-au retras într-o noapte de aici şi a urmat apoi să vină ruşii. Eu mă aflam în acea perioadă la deal, la câmp, căci fiecare se ferea să nu fie prins, să nu fie dus cu ei.
Eraţi la câmp cu toată familia?
Da. Şi acolo au venit, peste câmp… ruşii n-au venit pe drumurile principale, pe unde era, mă rog, [riscul să] fie minate. Ei veneau peste câmp, aşa, peste pădure, peste munţi, peste vârfuri, aşa au venit. M-am trezit, la deal de [casa] din câmp, au ocolit o coastă, acolo. Au venit mai sărăcăcioşi, mai slab îmbrăcaţi, peste munte, cu un rucsac sărăcăcios în spate, mai flămânzi… Eram cu oile şi mi-au cerut să dau o oaie sau două. Eu am zis că nu dau, că mi-erau dragi oile şi au zis că dacă nu le dau mă-mpuşcă. Mi-au luat ceasul de la buzunar, de aici, şi m-au făcut să vin cu… nu ştiu, o oaie-două, să vin aici în vale, în sat, unde era comandamentul lor. Şi ei apoi au continuat drumul, s-au dus mai departe. Între timp, veneau alte cete de ruşi care, mă rog, treceau prin comuna noastră, peste Pasul Rotunda şi staţionau…”
[interviu de Mariana Conovici, 2000]
Dumitru Purcelean, ţăran din Rebrişoara
„În 13 octombrie, 14, au intrat ruşii la noi, aicea. […] Prima dată, lumea o crezut că vin românii, chiar noi, personal, când au venit, m-am aşteptat că vin românii, c-aşa era vorba. Am ieşit frumos, îmbrăcaţi frumos, în drum, înaintea lor, când colo, compania de ruşi! Am crezut că după aceea vor veni românii… dar [au venit] numai, tot ruşii! S-a instalat aicea, [şi-au făcut] un sediu al lor, […] într-o casă, într-o casă, acolo, unde-o fost [un om] refugiat în România. [O casă] în centrul satului – pe timpul Ungariei o fost casa ungurului şi ungurul o fugit. Acolo era lăptăria… Şi aici o fost rupt podul, la Rebra. Şi dacă o rupt podul la Rebra, apa atuncea era mare, nu ca amu şi când treceau prin apă li se opreau motoarele şi noi aveam boii tari [puternici]. Şi au venit după mine, noaptea, şi mă duceam şi-i remorcam, îi scoteam de acolo.
Rechiziţii făceau? Luau de la oameni animale?
Luau, da, luau de la oameni animale, atunci, cum o trecut frontul – cum o luat şi ungurii când o trecut, cu nemţii, când au fugit cu animale şi-apăi le lua şi ducea turmele în Ungaria -, le luau să mănânce. Ce-i adevăr, e adevăr. Dar… după asta s-o liniştit; sau, într-adevăr, o venit jandarii româneşti şi imediat cum o intrat, bucuria noastră!”
[interviu de Silvia Iliescu, 2000]
