„Ruşii au aruncat în aer calea ferată”
23-31 august 1944: începe războiul nostru antihitlerist · 25-26 august: Armata Română curăţă Bucureştiul de trupele germane · 26-28 august: armata noastră eliberează şi împrejurimile capitalei, urmează Ploieşti, Valea Prahovei, Muntenia estică şi sudică · până la încheierea armistiţiului, trupele lui Stalin surprinse în România la 23 august ocupă Muntenia, Oltenia, Dobrogea şi Sudul Transilvaniei, teritorii deja eliberate de noi, cu numeroase sacrificii · propaganda sovietică numeşte ocuparea ţării „eliberare” · în ţările ocupate, comportamentul sovieticilor este totalitar, reprezentanţii Uniunii Sovietice intervin fără jenă în toate domeniile.
Iată o mărturie, aceea a lui Traian Popescu, fiul şefului de depou CFR Iaşi, student la Politehnică, în 1944 evacuat împreună cu familia la Podul Rizei, jud. Dâmboviţa. Deşi a fost depănată cu peste 50 de ani mai târziu, povestirea inginerului Popescu are multe amănunte despre relaţiile dintre ocupaţi şi „eliberatori”, ceea ce îi aduce o mare valoare documentară.
„Doi ofiţeri ruşi i-au spus să arunce în aer linia ferată”
„Momentul 23 august [1944] m-a găsit la Podul Rizii, singura legătură pe care o aveam acolo era cu părintele Teodorescu, naţional-ţărănist. […] Tatăl meu, în jurul zilei de 30 august, ne-a trimis un bileţel printr-un muncitor de-acolo, de la ei, că sunt probleme destul de grele în zona Ciocăneşti şi el va face tot posibilul să facă faţă lor, spunându-ne că lângă el este un mecanic de locomotivă rus care i-a spus: <Domnule şef, dacă vin ruşii, eu sunt alături de dumneavoastră şi fac aicea pe translatorul>. […] Ei, acest rus a fost câine credincios tot timpul cât a mai stat tatăl meu în depoul Iaşi!
Primim al doilea bilet, în jurul perioadei de 30-31 august, scriind că: <Am o situaţie grea, dacă scap cu viaţă mâine, duminică sunt la voi…> Într-adevăr, a venit în duminica respectivă şi ne-am dus cu toţi la biserică. Ne-am întors de la biserică şi tata ne-a povestit că în noaptea respectivă s-au prezentat doi ofiţeri ruşi în vagonul în care avea biroul şi i-au spus să arunce în aer linia ferată, că pe acolo se scurg trupele germane în retragere. Trupe germane nu mai existau, nici un fel de trupe germane [nu mai erau] în retragere, se terminase de mult cu ele! Tata a vrut să ia legătura… i-a spus: <Eu sunt cu locomotivele, eu nu pot să fac treaba asta cu calea ferată. Să iau legătura cu şeful de gară de la Ciocăneşti.> Şeful de gară plecase, nu mai era nimeni acolo. <Să iau legătura cu Marele Stat Major de la Bâldana>, care era lângă Ciocăneşti. Nu s-a reuşit, acolo era generalul Mihail, dar nu s-a reuşit.
Şi, stând aşa şi mereu ameninţat, către zorile zilei, tata a auzit două bubuituri şi ruşii au aruncat în aer calea ferată. Acelaşi lucru s-a făcut cu toate intrările în Bucureşti de cale ferată: Bucureşti-Constanţa, Bucureşti-Giurgiu, Bucureşti-Ploieşti, toate au fost aruncate în aer de trupele ruseşti! Spre stupefacţia mea, […] în jurul datei de 11-12-13 septembrie, am citit în ziarul Universul un comunicat scurt: <Au fost puse în recirculaţie căile ferate Bucureşti-Piteşti, Bucureşti-Constanţa, Bucureşti-Ploieşti, aruncate în aer de trupele germane în retragere>!… Cam aşa începuse să se scrie istoria…”
„Vin ruşii, vin ruşii!”
„La Podul Rizii, după ce ne întoarcem în acea duminică de la biserică, la un moment dat se vede dinspre şoseaua judeţeană un colb mare de praf, uriaş, care se lungea din ce în ce, dar nu se vedea ce-i în spatele lui. Au început să vină copiii să strige: <Vin ruşii, vin ruşii!> Şi, într-adevăr, a intrat un corp de armată – era primul contact pe care l-am avut cu ruşii – care a făcut ocolul pe acest drum interior circular, a trecut pe la biserică şi s-a oprit, în întoarcere, în casa care era ceva mai arătoasă, unde locuiam noi.
Am uitat să menţionez un fapt şi anume: că aproximativ cu câteva zile înainte, veniseră în sat resturile Diviziilor 4, 8, 9, 12 de la Iaşi, numai comandamentele de români, care au fost cazaţi în tot satul acesta Podul Rizii, s-au instalat comandamentele la şcoală, lângă şcoală fiind şi biserica. La noi erau doi căpitani în casă şi noi ne retrăsesem într-o singură cameră, eu, mama şi una din surori.
În momentul când a ajuns în dreptul nostru o trăsură, a coborât din ea un general [rus] şi a arătat că aici îşi fixează cartierul, în casa noastră. În timpul acesta, au dat nişte garduri jos şi au început să se scurgă aceste trupe către acel post de radar unde nu mai era nimeni şi apoi să meargă spre Târgovişte. Nu erau decât nişte căruţe cu doi sau patru cai, care erau în goană, cu coamele avântate, cu strigătele celor din căruţă, înarmaţi, dar n-am văzut nimic motorizat, absolut nimic motorizat! Foarte mulţi erau chirghizi, erau caucazieni – nu erau ruşi – toţi strigând: <La Berlin!>… Ei un singur lucru ştiau! S-au scurs aceste trupe încontinuu, două sau trei zile, ziua şi noaptea, enorm de multe, cum spune poetul: <câtă frunză şi iarbă>, mergând spre Târgovişte.”
„Căpitan politruc… Iuda!”
„În timpul acesta, l-am întrebat pe general dacă ştie vreo limbă străină. Mi-a spus că nu. A arătat că ofiţerii să plece în partea cealaltă unde este şcoala şi biserica şi să împartă satul în două: acolo să fie românii, aici vor trece trupele ruseşti. Vor fi şi ceva trupe găzduite. Mi-a spus: <Camera asta este a mea!> – era o cameră la faţă – <voi luaţi camera cealaltă.> În timpul acesta, mi-a scos o hartă a României şi o hartă a Europei şi mi-a încercuit, aşa… de altfel nici nu a fost nevoie să încercuiască prea mult, că puneai degetul pe România şi sub degetul mare se ascundea România. Şi după aceea mi-a încercuit Rusia şi îmi spune: <România război Rusia> şi apoi, cu degetul arătător către tâmplă, îmi arăta ce minte poate să fie asta: <România – război Rusia>.
Am ieşit [din cameră] şi în timpul ăsta am văzut intrând la el un ofiţer roşcovan, cu nasul puţin coroiat, căpitan şi am prins la un moment dat că au schimbat nişte cuvinte nemţeşti. A ieşit căpitanul, a plecat, am bătut la uşă şi am intrat la general. El a zâmbit, a pus degetul arătător la buze, în semn de a tăcea şi mi-a spus: <Căpitan politruc… Iuda!> – era evreu, se temea de el. Şi atunci am început cu el o discuţie în germană, el fiind mereu atent să nu intre nimeni este noi. Mi-a spus că este general în rezervă, că este chimist de meserie, soţia lui lucrează în Ural, tot chimistă, că are doi copii, mi-a scos de la piept o fotografie cu soţia şi cei doi copii. Mi-a mai spus să le spun celor din sat să nu dea absolut nimic şi să fie anunţat prin mine sau prin alţii dacă se produce vreun jaf. Dacă are nevoie de ceva, se vor adresa aşa şi vor lua de mâncare o oaie, un porc sau mai ştiu eu ce, dar nu cu devastări. M-am mirat, ajunseră şi la noi zvonurile – şi nu numai zvonuri, că au fost nişte realităţi! – că pe unde au trecut, au făcut prăpăd. Era şi normal, spectrul ăsta al războiului şi lupta te dezumanizează, oricât ai fi de axat pe o idee, războiul nu are etică. Şi deci m-am mirat ce mi-a spus.”
„M-am trezit cu un rus înăuntru, cu balalaica”
„Către seară, primul lucru pe care l-a făcut… avea un ostaş-ordonanţă, Vania, tătar, şi a scos un patefon, şi-a pus o placă – iarăşi m-am mirat – în ruseşte, cu cântecul Erika, german. Şi-l avea înregistrat şi pe plăci. Către seară, m-am gândit că totuşi poţi să ai încredere în general şi am vorbit în toată zona asta unde şedeam ca, prin fundul curţii, să vină nevestele mai tinere şi fetele mai tinere. Şi, câte una, câte una, le-am urcat în podul casei, iar noi care ne mutasem într-o cameră cu antreu, vizavi, unde şedeau părinţii gazdei, acolo l-am ticsit cu nici nu mai ştiu… 15-20 de fete şi femei, le-am adus acolo.
Era o seară cu lună, m-am culcat în această intrare, un fel de tindă, îmbrăcat în cămaşă de noapte ca să păzesc pe cei care erau dincolo, într-o cămăruţă foarte mică, doi pe doi şi jumătate, cam aşa ceva, dar acolo era şi intrarea la pod. Eram îmbrăcat în cămaşă de noapte şi, pe la miezul nopţii, m-am trezit cu un rus înăuntru, cu balalaica. Eu am vrut să mă postez în dreptul uşii de intrare şi el, care era beat turtă, ba mă mângâia, ba mă împingea. El, văzându-mă în cămaşă de noapte, era întuneric, luna nu răzbătea acolo că n-aveam fereastră, el a crezut că sunt vreo fată, vreo femeie de-acolo. Şi eu, la un moment dat, cu un efort disperat să nu intre [la femei], l-am aruncat pe rus peste prag şi-am strigat la ordonanţă: <Vania! Vania! Vania!> Ăsta a fugit, Vania a început să tragă focuri de puşcă în aer. Mi-a părut rău şi totdeauna am regretat gestul meu, în sensul că a doua zi s-a făcut careu acolo şi rusul a fost bătut de general. Un episod care pe mine m-a şocat puţin ca mentalitate…”
„Noi venim ca ocupanţi…”
„A doua zi, românii m-au chemat, Comandamentul, şi mi-au spus că ei îi invită [pe sovietici] la o masă tovărăşească. Părintele a zis – avea vreo 10-15 purcei, nu ştiu câţi viţei – <tai tot, că poate acuma o să mi le ia ei oricum, toate astea!> Şi am venit să-i spun generalului rus. Ăsta a fost primul şoc, răspunsul lui: <Noi venim ca ocupanţi, nu putem [mânca împreună], n-avem nici o dispoziţie. Noi suntem încă în stare de război.> Atunci a fost, aşa, primul şoc pentru mine!
Şi i-am spus părintelui: <Ei, părinte, ce ziceţi?> <Dar cum e posibil?!.. > Şi mi-arată ziarele şi pe urmă mi-a citit, deja de o săptămână şi mai bine se dădeau comunicate: <A fost eliberat de către armatele sovietice oraşul Buzău>, <A fost eliberat de trupele germane oraşul Titu>… Toate erau eliberate de trupele sovietice victorioase! Pe urmă m-am lămurit că până la 11 septembrie s-au luat mai mulţi prizonieri decât luaseră ei tot războiul. […]
După o bucată de vreme, ei au plecat [din sat], s-au retras fără incidente şi după trei zile a fost linişte acolo, nu a mai fost nimic. Dar, în noaptea următoare, românii auzind că nu sunt acceptaţi la o masă comună [a tratativelor], fac imprudenţa şi noaptea – era a treia noapte deja – noaptea, încet-încet, pleacă din Podul Rizii spre Târgovişte. Până la Târgovişte erau vreo 25 de kilometri. Ruşii au bănuit şi se puteau gândi… – că ăştia au plecat prin porumb – <domnule, s-ar putea să fie un atac [din partea românilor]>. Şi cu cei care mai rămăseseră şi erau cantonaţi, ultimii care aşteptau şi ei să se retragă, i-au înconjurat. Înainte, i-au lăsat încet-încet, i-au urmărit, i-au înconjurat înainte de a ajunge la Târgovişte, cam cu 5 kilometri şi i-au dezbrăcat la cămaşă şi izmene şi-aşa au intrat aceste comandamente [româneşti] în Târgovişte!.. Ne-a spus după aceea băiatul părintelui, tot preot, care plecase cu ei, cu aceste trupe româneşti, trupe care erau formate numai din ofiţeri şi ordonanţe, atât numai, i-au dezarmat şi i-au dezbrăcat….”
[interviu de Mariana Conovici, 1998]
