„Ne-au omorât lumea, ruşii ăştia”
1944: Armata lui Stalin devine omniprezentă în Europa Estică şi balcanică · în ţările ocupate, comportamentul sovieticilor este totalitar · rapoartele secţiilor de jandarmi din întreaga ţară descriu aceleaşi manifestări · de exemplu, Raportul 799/3 septembrie 1944 al postului de jandarmi Apostolache (jud. Prahova): „I. Cu respect raportăm că pe raza acestui post nu am avut evenimente în legătură cu armatele germane. (…) II. Totodată raportăm că cu (!) ocazia trecerii armatei sovietice s-au făcut mari dezastre, pe la casele locuitorilor furându-se bijuterii, lucruri casnice, aparate de radio, vite, păsări, fânuri, porumb, precum şi toate alimentele găsite la locuitori. Prăvăliile au fost devastate şi tot ce s-a găsit în ele au fost luate. (…) Din partea soldaţilor şi o parte din ofiţerii sovietici, locuitorii acestei commune au fost ameninţaţi cu arma (cu moartea)…”
Iată, din nou, mărturii din diferite locuri din ţară, înregistrate cu ani în urmă pentru Arhiva de istorie orală.
Ioana Mărginean, nepoata moşierului Anghel Capră
„După 23 august [1944], când trupele ruseşti au intrat în ţară şi au făcut jafurile şi dezastrele pe care multă lume le ştie, noi ne aflam la ţară [la Mavrodin, în Teleorman] împreună cu alte persoane refugiate din cauza bombardamentelor. Şi s-a sperat şi s-a crezut că vom scăpa, nefiind această proprietate pe şoseaua naţională, ceea ce nu s-a întâmplat, că a fost un jaf nemaipomenit! Şi noi, ca să putem veni la Bucureşti, acest prieten, generalul Aldea, a trimis un convoi militar cu camion, cu maşini, s-a mai încărcat ce mai scăpase din jaful acela şi am venit la Bucureşti.
Jaful a fost aşa de groaznic, adică… cu trupele ruseşti care veneau şi… Exista şi o vie acolo. Se duceau şi se îmbătau, veneau jos şi jefuiau şi nici nu se ştia ce se poate întâmpla, adică ei ne urmăreau dintr-o cameră într-alta, uneori, cu puşca! La un moment dat, am plecat şi ne-am ascuns la nişte ţărani din sat, iar după cam o săptămână a venit acest convoi care ne-a transportat la Bucureşti. Tata s-a dus împreună cu militarii care erau trimişi să încarce lucrurile care mai erau. În convoi, ca sa ne păzească, exista şi un… generalul Aldea, fiind atunci ministru de Interne, [a trimis şi] un ofiţer rus, ca acest convoi să poată ajunge la Bucureşti neprădat.
Şi aici, este o poveste nostimă. […] Tatăl meu era ofiţer de rezervă în Armata Română, făcuse şi frontul şi bineînţeles că avea echipament militar. Şi când s-au dus să încarce lucrurile, ofiţerul rus trimis să ne păzească a văzut o pereche de cizme din echipamentul tatălui meu şi i le-a cerut. Ofiţerul român a zis: <Nu se poate, domnul Capră este ofiţer în Armata Română, astea sunt… ăsta e un echipament militar.> Şi tata a zis: <Dă-i-le, dacă le vrea…> […]
Am ajuns cu bine la Bucureşti…
V-aţi instalat în casa dumneavoastră din Mântuleasa 28?
Da, ne-am instalat în casa de acolo. La ora respectivă, cum să spun, situaţia era de aşa manieră încât maşinile, dacă nu erau date unei anumite instituţii sau unei anumite legaţii sau nu ştiu ce, puteau fi pur şi simplu luate de pe stradă de către armata rusească. Deci, cum să vă spun, era în continuare frica… să fii în casă înainte să fie întuneric, să nu circuli pe stradă decât acompaniat şi noi care eram copii, eram destul de mici, nu înţelegeam de ce e această restricţie nemaipomenită, de unde până atunci aveam cu totul alte obiceiuri şi drepturi.
În anul următor, ne-am întors vara la ţară. Casa era complet jefuită! S-au improvizat nişte paturi, mobila fusese tăiată ca să caute, eu ştiu, bunuri sau… O bibliotecă foarte frumoasă a bunicului meu – distrusă, arsă, călcată în picioare de către trupele <prietene>, sovietice. Mă rog, s-a improvizat o şedere acolo şi eram la masă când a venit să ne anunţe: <Vin ruşii!> – era o unitate în refacere. Bunicul meu a zis: <Toată lumea rămâne la masă, nu trebuie să le arătăm că ne este frică.> Şi ei erau mult mai paşnici de data asta. Existau două case, au luat una din ele, noi am rămas în cealaltă şi erau, mă rog, mai bine decât în anul precedent. Dar, până să ne lămurim că este mai bine, tot aşa, n-aveam voie să ieşim, nu ştiam ce se întâmplă… În sfârşit, ne-am mai liniştit cu timpul.”
[interviu de Mariana Conovici, 1999]
Ioan Odochian, ţăran din Vatra Dornei, jud. Suceava
„La cât timp au venit ruşii aici, după retragerea germană?
Păi, neamţul o luat piciorul şi ruşii l-o pus. […] Eu am venit până acasă atuncea şi ruşii deja strângeau oamenii şi te băgau în coloană. Eu am fugit! Am fugit pe sub coastă, am trecut coasta şi m-am dus la deal. Aveam un cal, îl ţineam legat cu capul sus, să nu necheze, în pădure… Nu puteai să te duci oriunde, că tot frontul era minat… nu puteai să umbli aşa, pe unde vrei şi cum vrei.
Dar când au fost ruşii aici, vă rechiziţionau animale?
Luau tot! Da! Ei, prima dată, după oi umblau, dar sigur că luau şi oi şi cai. Pe cai [îi luau] că nu avea cine trage tunurile. Şi îi ţineam ascunşi în pădure.
Dar dumneavoastră pe urmă aţi mai venit acasă? I-aţi văzut stând aici, în acasă?
Am venit, i-am văzut stând în casă şi am fugit înapoi, că am văzut că nu-i treabă bună. Am venit înapoi în pădure. O făcut garnizoană aicea, când o ajuns frontul în Ardeal, de i-o dus în Cehoslovacia, abia atuncea a plecat garnizoana de-aicea. Şi abia atuncea am venit acasă fără grijă… Totuşi, dacă aveau pierderi de prizonieri, plecau cu dânşii pe jos. Când erau încă în Ardeal şi aveau lipsă de prizonieri, te luau şi te băgau în coloană! Or fost [oameni din sat] pe care i-or prins…
Şi cum arăta casa dumneavoastră după ce au plecat?
Dom’le, casa era goală propriu-zis! Luaseră tot, aicea era… […] Au luat mobilă, au spart-o şi au făcut foc. Nu umblau ei după mobilă din asta, ei făceau foc [cu ea] şi aicea era un [culcuş] de paie, dormeau în paie, cât vedeţi camera asta de mare, fân adică, de-ăsta de-al nostru.”
[interviu de Silvia Iliescu, 2001]
Vasile Cazacu, ţăran din Suceviţa, jud. Suceava
„Aici, în comună, a fost ca linie de frontieră. Şi de la mănăstire, în sus, a fost arsă comuna complet, dat foc la casă! […] Au evacuat, ne-au evacuat de aici. […]
Mai înainte, se bătea în uşă [să te întrebe] dacă ştii, de la Sfatul Popular. Ruşii erau aici şi noi ne-am dus ca să punem nişte cartofi şi am pus până noaptea târziu. Şi auzim noi că bate, zic: <Doamne ce mai vor de la noi?>, că ne-au pus [înainte la săpat] la tranşee, ne-au pus la tot felul de munci. Ne-au omorât lumea, ruşii ăştia, foarte răi au fost! Şi când… să intrăm în sat, auzim plângând lumea şi întrebăm ce este. Zice că <e evacuarea, mâine de dimineaţă, pentru trei zile. Şi la trei zile ne întoarcem acasă…>
Noi nu am avut nimic, nu aveam unde pune lucruri, căruţe nu aveam, maşină nu aveam, nu aveam nimic, pentru trei zile [am zis să] stăm în pădure. Şi ne-am dus în pădure. Şi în pădure, când ne-am dus, nu au fost trei zile, au fost opt săptămâni! Ne-au mâncat păduchii şi necazul. Şi au murit acolo copii mici, sunt îngropaţi în pădure! Şi la opt săptămâni a trecut un avion pe sus şi ne-au văzut şi a venit armata română, au venit doi soldaţi şi au întrebat ce facem. <Suntem fugiţi…> Şi ne-au trecut graniţa şi am stat în Frumosu, Câmpulung. […] Satul, ars…”
[interviu de Mariana Conovici, 1998]
Adelina Botar din Roşia Montană, jud Alba
„Mai întâi, trebuie să vă spun că bunica a fost o femeie foarte frumoasă. […] Ei, şi îmi amintesc o întâmplare pe care mi-a povestit-o ea. Pe vremea celui de Al Doilea Război Mondial, era foarte frumos îmbrăcată şi se ducea la un lot pe care-l avea ea, să vadă ce se întâmplă acolo, avea ceva lucrători la fân sau aşa ceva. […] Şi, cum avea păr ridicat în sus, prins în nişte ace, era alb dar spre galben şi o ţinută aşa, impunătoare, or oprit ăia maşina, ruşii, şi au vrut s-o ia, s-o ducă cu ei, s-o împuşte, nu ştiu ce să-i facă, că este frau, ziceau că e nemţoaică! Şi norocul ei a fost că cineva din sat s-a nimerit pe drum, care cunoştea limba ruşilor şi le-o povestit: <Bă, lăsaţi-o în pace pe femeia asta, că e de aici, get-beget…> Şi aşa a s-a întâmplat că a scăpat, au lăsat-o în plata Domnului.
Dar mai îmi amintesc, tot pe vremea ruşilor, mama făcea pâine în cuptor. Stăteam undeva în altă parte şi au venit nişte ruşi şi mama a băgat pâinea în cuptor şi ei s-au mirat: <Cum, doamna fabrică pâine?!> – ziceau că are <fabrică de pâine>. Se minunau grozav că se face pâine acasă.”
[interviu de Silvia Iliescu, 2001]
