Încrederea este de două feluri. Prima – cea mai la îndemână – este încrederea în cineva. Este vorba despre una sau mai multe persoane, în care, datorită faptului că îi cunoaştem sau în virtutea calităţii lor, de exemplu sunt medici, preoţi, bucătari sau detectivi particulari, avem încredere. Acest tip de încredere are caracter personal şi este independent de comunitate, opţiuni politice, scara de valori, sau de convingeri.
Cealaltă formă a încrederii este aceea când obiectul încrederii noastre este ceva. Aceasta poate să fie o firmă, o maşină anume sau o instituţie (de exemplu o bancă). O formă specifică a acestei încrederi este când ea vizează instituţiile statului. În acest caz, încrederea nu este personală, ci înseamnă mai degrabă că ne identificăm cu ordinea socială reprezentată de o formă de guvernare sau de o anume putere politică. Încrederea socială este un capital şi o resursă pentru muncă şi cooperare.
Limba engleză are doi termeni pentru cele două tipuri de încredere. Prima – încrederea în oameni – este trust, iar încrederea în instituţii se numeşte confidence. Într-o situaţie ideală, majoritatea oamenilor au încredere atât orizontală în ceilalţi oameni cât şi verticală în instituţiile statului. Aceste societăţi sunt solidare, iar statul este puternic şi de succes.
Din punct de vedere teoretic, putem concepe situaţii când majoritatea cetăţenilor au încredere în instituţiile statului, dar nu au încredere în concetăţenii lor. Acest lucru se poate întâmpla în societăţi atomizate, unde societăţile civice sunt slabe sau inexistente, statul acaparează viaţa personală a cetăţenilor săi şi îi îndoctrinează. Aceste societăţi sunt pline cu informatori ai serviciilor de siguranţă, iar oamenii nu au curajul să conteze unii pe alţii. Pe de altă parte, lipsa încrederii în semenii noştri subminează după un timp şi încrederea în stat.
Mai des se întâmplă ca oamenii să aibă încredere unii în alţii, dar să nu aibă încredere în instituţiile statului. Aşa cum se întâmpla la noi înainte de 1990, când aproape că nimeni nu avea încredere în stat şi în Partidul Comunist Român, dar aproape toată lumea avea încredere în vecinul său care pentru „un chil de pălincă”, aducea „juma’ de chil de cafea” (cafea, cafea) prin contrabandă din Ungaria, cu care a mituit pe gestionarul magazinului de mezeluri, care „făcea rost” de un kilogram de salam de Sibiu, pe care i l-a dat medicului, care în schimbul salamului se ocupa mai bine de tatăl cetăţeanului mituitor internat la spital etc. etc. Neîncrederea faţă de stat şi încrederea faţă de funcţionarii statului a fost pepiniera micii corupţii, fără de care cred că mulţi am fi murit de foame în acei ani.
Aici mă şi opresc cu partea teoretică a acestui articol şi continui exemplul început. După 1989, cele două tipuri de încredere (trust şi confidence) s-au mişcat în direcţii opuse. A crescut încrederea în societatea democratică, bazată pe economia de piaţă şi a început să scadă coeziunea socială, atunci când am început să-i bănuim pe ceilalţi că sunt simpatizanţi ai altor partide, că vor să ne înşele, ca să se îmbogăţească etc. S-a instalat o atmosferă de neîncredere sau chiar ură bazată pe criterii politice, economice, naţionale, morale etc. Criteriile, în timp, s-au îmbogăţit ajungând în zilele noastre până la ura între vaccinişti şi antivaccinişti, pro- şi anti ucraineni etc.
Cu timpul, însă s-a evaporat repede şi încrederea în instituţiile statului, după ce percepţia publică a fost că nici stânga şi nici dreapta eşichierului politic nu a fost în stare să îmbunătăţească simţitor situaţia economică şi socială a ţării. Atunci obiectul încrederii au devenit Uniunea Europeană şi NATO, de la care oamenii aşteptau să le rezolve acele probleme, pe care partidele autohtone nu au fost capabile să le soluţioneze. Potrivit unui studiu realizat în 2008, 68% dintre cetăţenii români aveau încredere în Uniunea Europeană. La vremea respectivă acesta a fost cel mai mare procent măsurat în ţările membre UE (eram la un an după aderarea României). În octombrie anul trecut, acest procent a scăzut la 42% şi nici încrederea în NATO nu a mai depăşit 47%.
Dacă la toate acestea adăugăm că – potrivit unui sondaj din decembrie 2021 – indexul de încredere în Preşedenţia este de 14,6%, în Parlament 14%, iar în Guvern 13,4%, atunci avem tabloul complet despre încrederea publică din România. Dacă oamenii nu au încredere unii în alţii şi nici în autorităţile statului, atunci – spun sociologii – aceasta este semnul unei crize majore a societăţii şi precursor al unor schimbări radicale.
Székely Ervin, RADOR
