O „operaţiune militară specială” a ruşilor… acum 78 de ani (XIII)

 „Acolo s-au mai întâmplat şi alte lucruri…”

1944: comportamentul soldaţilor ruşi „eliberatori” este barbar: jefuiesc, violează, ucid · rapoartele secţiilor de jandarmi din întreaga ţară descriu aceleaşi manifestări · de exemplu, raportul 637/6 septembrie 1944, Secţia de jandarmi Bălţeşti, Prahova: „Activitatea poliţienească a jandarmilor este complet paralizată pe toate porţiunile pe unde trec coloanele ruse. Jandarmii sunt batjocoriţi, sunt dezarmaţi, li se confiscă întreg avutul lor. Coloanele ruse confiscă tot ce le iese în cale: arme, bani, bijuterii, ceasuri, boi, porci, cai păsări, grâu, ovăz şi fân. (…) Întreaga populaţie este consternată, pentru că armatele ruse le ridică, sub ameninţarea revolverelor, vitele, păsările şi grăunţele”.

Mărturii de acest fel există cu zecile şi în Arhiva de istorie orală şi provin din toate zonele ţării. Unele dintre ele sunt de-a dreptul şocante, povestind fapte care nu prea apăreau în rapoartele jandarmeriilor locale.

Emil Tomescu, colonel, aflat cu regimentul său în Brezniţa, jud. Mehedinţi

„În timpul înaintării, pe front, la un moment dat găsisem o căruţă cu ostaşi români împuşcaţi, erau morţi şi erau cu ochii scoşi, cu limba tăiată, cu urechile tăiate, cu sexul tăiat şi lăsaţi aşa, acolo. Am aflat după aceea că fusese un batalion de femei, un batalion de femei care ar fi făcut chestiunea asta, rusoaice…[…]

[Acuma], fiind acolo, în Severin, la un moment dat vine cineva la noi şi ne spune: <Veniţi repede, că la doamna cutare au venit ruşii şi îşi bat joc de femeia care îngrijea de copii!> Atuncea, iau repede câţiva ostaşi cu mine, mă duc la fermă acolo, că era o fermă mare, şi o găsesc într-adevăr pe femeie trântită jos şi îi arestez pe ruşi şi mergeam înapoi. Când mergeam înapoi, în dreptul unei case unde era cazat adjutantul regimentului meu, aud strigând: <Ajutor! Ajutor!> Imediat am intrat înăuntru şi am avut o scenă extraordinară! Ea era culcată… El era… ofiţerul era lipit de perete şi a ameninţat că o puşcă şi al doilea rus era… o culcase pe pat pe ea şi voia s-o… violeze. I-am arestat şi pe ei şi i-am dus până la regiment la mine. Am trecut prin mijlocul ruşilor. Se uitau la mine, nu ştiau ce s-a întâmplat. Şi seara a trebuit să îmi aduc unitatea în curte, ca să nu mă împuşte.

Asta ce v-am povestit acuma s-a întâmplat în Brezniţa. Brezniţa, o localitate lângă Severin. Acolo s-au mai întâmplat şi alte lucruri, anume ruşi care au fost ucişi şi îngropaţi. De ce? Pentru că şi-au bătut joc de femeile satului. Şi ţăranii, când au prins chestiunea, i-au omorât şi i-au îngropat. Şi s-a descoperit [masacrul] datorită câinelui, că a pus lumea pământ deasupra şi [câinele] i-a mirosit şi au desfăcut groapa acolo şi aşa s-au găsit…”

[interviu de Octavian Silivestru, 1997]

Alexandra Stolniceanu, născută Tudose, fiica unui ţăran fruntaş din comuna Ştefăneşti, Argeş

„A venit ordin şi pe noi ne-a deplasat într-o pădure, până am ajuns în satul Racoviţa. Nouă ne-au luat un cal ruşii, ne-au luat un porc… aveam purceaua cu purcei [cu noi] şi a fătat prin Racoviţa, pe unde ne-a cantonat. Aveam şi acolo porc cu noi, dar când aproape să plecăm din curte, ruşii ne-au luat caii de la căruţă. […]

Am stat refugiaţi o lună de zile, dar mama mea şi cu un servitor n-au plecat din Ştefăneşti, din casa lor. A rămas acolo şi <o porţie> – sau cum să zic? – de ruşi, în ograda nostră. În fund, era o ogradă mare de pruni şi tatăl meu când [să vină ruşii] a îngropat un butoi de ţuică, a îngropat un butoi de porumb. Ce-au făcut ei? Au dat vrejurile la o parte, au făcut groapă şi nu s-au deranjat vrejurile şi le-au dat înapoi, peste pământul ăla. Şi ruşii erau cantonaţi acolo şi mama le făcea mâncare şi trăiam şi noi foarte bine, că mama ne trimetea carne, că carnea era acolo.

Cum vă trimitea alimentele la Racoviţa?   

Venea!… Peste deal venea. Şi noi aveam acolo grădină cu alimente şi ei [ruşii] la roşii le zicea pomidorî, la lapte nu ştiu cum mai zicea…

Până să ne refugiem, tata… [pe noi] fetele, ne suise în pod să ne ferească, să nu ne violeze. Ei s-au cantonat acolo, în grădină, noi ne-am refugiat, am plecat şi mama cu un servitor au rămas acasă. […]

Când am venit acasă, mai aveam două odăiţe, aşa, în grădină şi era o scară de ciment. Mama a ridicat pietroiul ăla mare de ciment, a făcut gropiţă şi a îngropat un borcan de bani, aşa. Şi n-am suferit după aia, am avut cu ce [trăi] şi asta s-a întâmplat.

Este adevărat că ruşii au dat foc la o parte din arhiva bisericii de aicea sau că s-au comportat rău cu biserica?

Cu biserica, da, dar nu ştiu dacă au dat foc… Au luat cărţi de-alea cu scoarţa de aur [Evanghelii] sau ce era pe-acolo de aur. Şi cu părintele Croitoru…

Şi părintele Croitoru ce a păţit?

Păi, întâi l-au bătut, l-au legat şi a tăcut din gură… Părintele Croitoru – era cu tata, că tata era epitropul bisericii – a venit la tata [pe urmă şi i-a zis:] <Hai, Manole, să vezi şi tu cum a rămas biserica!>

Şi cum arăta biserica?

Păi, de… furaseră toate alea ce erau mai de valoare, aurite, dar n-au spart, aşa, să distrugă geamuri sau uşi. Au luat  ce le-a plăcut, ce le-a trebuit…”

[interviu de Remus Cârstea, 2000]