„Orice meteahnă-a vârstei care vine / îmi pare că-l priveṣte pe un altul / ṣi o alung, precum alungă-înaltul / un nour din suavităṭi alpine…” Iată o mărturisire poetică a unui om care şi-a privit mereu semenii cu înţelegere şi i-a alinat ca medic, până la sfârşitul vieţii, indiferent la trecerea anilor. Constantin Dimoftache Zeletin (1935-2020) s-a născut în familia preotului de la Burdusaci, din judeţul Bacău. Fiind înzestrat cu o mare deschidere spirituală, avea să devină poet, traducător, medic şi profesor la Catedra de biofizică a Facultăṭii de Medicină din Bucureṣti. Povestirile sale despre copilărie ocupau un loc aparte în sufletul său şi erau spuse cu detalii care le făceau foarte vii.
Pentru Ziua Copilului din acest an, am ales – nu întâmplător! – din interviul pe care C.D. Zeletin ni l-a acordat cu mult timp în urmă, amintirea refugiului. În august 1944, pe când trupele germane se retrăgeau din calea Armatei Roşii năvălitoare, mulţi locuitori ai satelor şi oraşelor s-au refugiat în zone considerate mai sigure. Cu carele lor încărcate cu bunuri pe care încercau să le salveze, în trenuri ori chiar pe jos, cu boccele în spate, oamenii au fugit cu miile. Într-un astfel de convoi, în căruţa cu coviltir improvizat a familiei, cei doi copii ai preotului Dimoftache au trăit cu înfrigurare aventura refugiului, într-un un galop de 165 de kilometri, fără oprire… Din păcate, această povestire de demult ne duce cu gândul în actualitate, la copiii ucraineni chinuiţi chiar acum, în zilele noastre, de ororile războiului.
„În 1944, pe 21-22 august, noi dormeam adânc ṣi în miezul nopṭii tata ne trezeṣte ṣi spune: <Haideṭi, că plecăm în refugiu…> Nici nu ṣtiu dacă ṣtiam ce e cuvântul ăsta, refugiu. Şi, vorba-ceea, cu noaptea în cap, la miezul nopṭii, am ieṣit în curte, ne-am îmbrăcat ṣi în curte era ceva neobiṣnuit: o căruṭă cu coviltir. Tata, de cu seară, făcuse din căruṭă un coviltir făcut cu covoare naṭionale. <Sculaṭi, că ruṣii sunt la 8-10 kilometri la nord, dincolo de Şendreṣti, la Puieṣti!> – dincolo de păduri. […] Păi, era disperare!… Mai ales că cineva îi spusese tatei – din două locuri venise informaṭia – cea mai recentă era de la un preot din Puieṣti, care a spus: <Părinte, când vin bolṣevicii, primul lucru, împuṣcă preoṭii…> Iar pe de altă parte, cu vreo lună de zile în urmă, îi venise mamei ṣtirea că [atunci] când vor veni ruṣii […] primele jertfe vor fi preoṭii… Şi atunci a trebuit să plecăm.
Şi am plecat, tata mâna nebuneṣte caii, am plecat, la Podul Turcului am făcut la dreapta, am ajuns la Adjud ṣi în ṣoseaua naṭională, plină-ochi, plină-ochi de tancuri, de care, de maṣinării militare nemṭeṣti [în retragere]. N-aveai pe unde să te strecori, n-avea un căṭel pe unde să treacă! Şi noi, cu coviltirul nostru… Şi tata mai triṣa uneori, trecea printr-o porumbiṣte ṣi o lua în faṭa coloanei. Încât, am trăit o zi… o zi, că într-o zi am ajuns la Buzău, mâna caii nebuneṣte. Aveam doi armăsari, mi-aduc aminte, atunci… Revin la noaptea când ne-a sculat din somn: luna era sus, plină, ṣi caii fiind îngrijiṭi ṣi ṭesălaṭi cum trebuie ṣi erau ṣi negri, luna se reflecta pe crupa cailor. Asta e una din amintirile mele fantastice din copilărie: luciul lunii pe crupa cailor bine hrăniṭi ṣi ṭesălaṭi, la drum. Dacă n-ar fi fost aṣa caii aceia extraordinari, nu ajungeam la Buzău, în comuna Săgeata, unde sora mamei, singura ei soră, Olimpia, era doctoriṭă ṣi-ṣi făcea stagiul. Şi ne-am dus la ea, unde să ne ducem?
Şi era un spectacol cu tragisme… Frate-meu cică: <Uite, acum căruṭa a trecut peste o cască [militară]. El se aṣezase în faṭă, lângă vizitiu, adică lângă tata, iar eu în fundul căruṭei, în fân, stăteam acolo, visam, dormeam, moṭăiam, bineînṭeles prezent la ce se întâmplă, dar nu vroiam să văd! […] Deci, eu nu prea eram interesat de ce se întâmplă în jur, de drama retragerii, ṣoseaua prea îngustă pentru debitul extraordinar de maṣini nemṭeṣti, de piese militare care se retrăgeau, de disperarea nemṭior. Şi, la un moment dat, un ofiṭer neamṭ a scos pistolul ṣi [era gata] să tragă în tata. Mama, neṣtiind germană, ca să îi dea totuşi o lămurire ceva, m-a scos pe mine, că eram mai mititel, ṣi i-a arătat că are doi copii.Şi atunci germanul a băgat în toc pistolul ṣi n-a mai tras. Deci, a fost inspirată…”
[Interviu de Silvia Iliescu, 2015]
