Arestările din 1948
1948-1949: se formează instituţiile de represiune ale statului comunist şi se pune la punct legislaţia represivă · 30 august 1948: se înfiinţează Direcţia Generală a Securităţii Poporului, desfiinţându-se vechea Siguranţă · 1947: sunt decapitate toate partidele de opoziţie, cu precădere cel Naţional Liberal şi Naţional Ţărănesc, fruntaşii lor fiind aruncaţi în închisori · noaptea 14/15 mai 1948: la aceeaşi oră, în toată ţara, sunt arestaţi mii de tineri legionari (opozanţi activi ai comuniştilor), mulţi dintre ei studenţi, acţiune declanşată potrivit Ordinului 5/13 mai 1948 al ministrului de Interne, Teohari Georgescu · 1949-1953: acţiunile represive dirijate de Securitate sunt foarte agresive, este perioada de consolidare a poziţiei Partidului Comunist · obiectivele esenţiale sunt anihilarea opoziţiei polititice şi timorarea unei cât mai mari părţi a populaţiei.
Costel Ceacu, absolvent al Facultăţii de Litere şi Filosofie din Bucureşti, s-a înscris în organizaţia de tineret a Partidului Naţional Ţărănesc din 1944. În mai 1947 a tipărit un manifest împotriva comuniştilor, acasă la el, în strada Cetatea Albă. Două săptămâni mai târziu a fost arestat, împreună cu alţi tineri fruntaşi ţărănişti. Pentru Costel Ceacu avea să fie prima dintr-o serie de arestări: în 1948 şi 1959.
„Noi eram la Ministerul de Interne, jos, şi ne-au scos din celule pe coridor şi ne-au zis să stăm cu faţa la perete. Eram în celulă atunci cu Istrate Micescu, cu directorul de la [Întreprinderea] Textila din Arad, nu mai ţin minte cum îl chema, cu generalul Mihail. Stând pe scări, am văzut, coborând [Ion] Mihalache. Era Mihalache, era Penescu [din conducerea PNŢ]. Ce am putut să văd… că, bineînţeles că am primit una după ceafă – nu aveam voie! […]
Ne-au anchetat [Alexandru] Nicolschi, [Tudor] Sepeanu. Mai era în grupul ăsta de anchetatori al nostru un domn Bulz. Când am intrat noi în puşcărie, în anchetele astea erau civili, dar am prins militarizarea […] şi domnul Bulz avea gradul de maior.
[În 1947], pe noi deja ne puseseră la punct şi ne-au adus la Văcăreşti, dar ne luau cu maşina şi ne aduceau la… ca să ne întrebe dacă vrem să fim martori în procesul [lui Iuliu] Maniu, la care eu am refuzat. Ne-au ameninţat că ne vor transforma [cazul] în <organizaţie subversivă>. […] Deci, am fost eliberat în mai ‘47 şi am fost arestat în iulie… Am fost eliberat în mai ‘48 şi arestat în iulie ‘48, cam atât am putut să respir şi eu aşa, puţin.”
[interviu de Silvia Iliescu, 2000]
După ce a absolvit Liceul „George Coşbuc” din Năsăud, Caius Bulea a devenit student la Facultatea de Fizică şi Chimie din Cluj. S-a înscris în mişcarea de rezistenţă anticomunistă „Sumanele Negre” pentru care a tipărit manifeste. A fost arestat la 15 mai 1948, judecat de Tribunalul Militar din Cluj şi condamnat pentru „uneltire contra ordinii sociale” la doi ani şi jumătate.
„Într-o dimineaţă, 15 mai 1948, s-au prezentat doi indivizi în cameră, unde locuiam – locuiam la particular, pentru că la cămin nu puteau intra decât fii de muncitori – şi m-a invitat până la Securitate pentru o declaraţie de 5 minute. Nu am ştiut, nici nu am bănuit pentru ce. „Declaraţia” asta a durat doi ani şi jumătate, după o lună şi două-trei săptămâni de anchete groaznice la Securitate. […] Ancheta… trebuia să recunoşti şi ce ai făcut şi ce nu ai făcut, cu nişte bătăi extraordinare pe sul întors, în jos, la talpă, cu bastoane de cauciuc, deci efectiv nu mai puteai să umbli şi asta a durat o lună şi vreo două săptămâni.
Au încercat să vă determine să spuneţi că eraţi membru al Frăţiilor de Cruce?
Ne-au determinat să spunem că suntem din Frăţiile de Cruce şi că am vrut să răsturnăm orânduirea socialistă. […]
Dar dumneavoastră eraţi în Frăţiile de Cruce?
Nu, nu am fost niciodată… […] Deci, efectiv ne obligau să recunoaştem şi să dăm numele persoanelor care au fost cu noi; ne obligau – fără să fi făcut asta – să spunem că am cotizat [la legionari]. Şi, după o grămadă de bătăi, până la urmă, numai ca să scapi de bătăile alea extraordinare spuneai că ai cotizat. Şi aşa se ajungea ca ei să aibă motivul pentru ca Tribunalul Militar să aibă posibilitatea să te condamne cum am fost eu condamnat, la doi ani şi jumătate. Deci, acelaşi sistem de a face, de a construi în mod artificial nişte loturi [de acuzaţi]. Absolut, absolut acelaşi sistem!”
[interviu de Silvia Iliescu, 1999]
Ioan Bălan era în 1946 student la Universitatea din Cluj. Pentru că i se depistaseră legăturile cu cei fugiţi în munte în zona Făgăraşului, a trebuit să se mute la Universitatea din Bucureşti. A fost arestat în 15 mai 1948, dar eliberat cinci ani mai târziu şi urmărit în continuare pentru a se obţine informaţii despre grupul condus de Ion Gavrilă Ogoranu, cu care fusese coleg de clasă la liceu. Abia întors acasă, a fost arestat din nou şi judecat în procesul „bandiţilor” făgărăşeni.
„În ’48 a venit etapa a doua, în 15 mai, când ne-a adunat. Eu am reuşit să stau cinci ani nejudecat, necondamnat, nu m-a întrebat nimeni nimic. M-au chemat într-o zi la Poliţia Capitalei să dau o declaraţie şi – asta în ’48, în mai – şi în ’53 am mai venit acasă. […] Şi am venit acasă şi când am venit eu acasă, aicea în munţi, deja, pe toate văile – toate văile! – erau trupe. Şi până pe la Şinca Nouă, acolo, la marginea judeţului, pe fiecare vale era [scotocită după fugari]… Şi eu văzusem un pluton, dacă nu o companie de ostaşi, pe fiecare val. […] Şi, în perioada respectivă, ei au rezistat până prin ’56. […]
Pe mine m-au anchetat după ce-am venit acasă, [mă întrebau] când l-am văzut pe Gavrilă, când l-am văzut pe Chiujdea, când am văzut pe cutare ultima dată… Şi dădeam fel de fel de <extemporale>, le-am zis eu, mă întrebau mereu. Şi chiar ţiu minte că ultimul, când a fost, veneau tinerii ăştia frumuşei [anchetatori], la uzină, la [Serviciul] cadre, dădeau pe cel de la cadre afară şi povesteau cu mine. Şi ultima dată – asta o reţin! – erau trei şi mă întreabă… <Dom’le>, zic, de Gavrilă, <eu nu l-am văzut din ’47, din vacanţă. Nu l-am văzut!…> Asta declarasem de la bun început, că aşa a fost realitatea. <Da’ ce crezi>, zice unul dintre ei, ce crezi, unde e? Unde e?> Zic: <Sunt două variante: să fie mort şi îngropat undeva în ţară şi nu ştim unde. Peste graniţă n-a trecut, că dacă trecea graniţa auzeam veşti de acolo, că sunt destui fugari. Iar alta, poate să fie viu şi trăieşte sub alt nume> <Păi, de unde ştii?> <Astea sunt cele două variante… logic>. Unul de acolo a sărit, că de unde ştiu. […] Ştiam că s-a făcut procesul la Sibiu, ştiam că sunt mulţi arestaţi din zonă, e unchi-meu, de exemplu, el a primit patru ani pentru că i-a mărturisit, i-a spovedit… Era preot şi-au venit aici şi i-a spovedit şi cineva a spus, bineînţeles, [la Siguranţă] şi l-au arestat şi l-au judecat şi i-au dat patru ani de închisoare.”
[interviu realizat de Octavian Silivestru, 2001]
Anastase Buciuneanu (Taşu) era aromân din comuna Mihail Kogălniceanu, jud. Constanţa. Asemeni părinţilor săi, era agricultor şi crescător de oi. După instalarea comunismului la putere, a intrat în grupul de rezistenţă dobrogean condus de Gogu Puiu, a purtat armă, a participat la şedinţele conspirative şi a menţinut legături cu alte nuclee anticomuniste din ţară. A fost arestat la 15 mai 1948, anchetat şi condamnat la zece ani închisoare pentru „delict de uneltire contra ordinii sociale”, aşa cum erau toţi cei care se revoltau împotriva regimului.
„Eu mă ascundeam noaptea, dar ziua mergeam acasă. Un vecin de-al meu zice: <Măi, casa ta e înconjurată noaptea! Se păzeşte. Cine-i? Ce se-ntâmplă aici?> Eu ştiam, dar am tăcut din gură. Când, într-o sfântă duminică mă duc la biserică, deşi am văzut jandarmii. […] Ei au venit pe strada a doua, eu mergeam pe strada principală. Ei înconjoară biserica şi vine unul şi mă anunţă: <Vă cheamă Jandarmeria, biserica e înconjurată>. M-au trădat, n-aveam ce face …
Deci, în biserică sunt arestat. Cum am intrat la post, mi-au pus cătuşele de mâini. […] Ajung la Securitate, mă dezleagă la ochi, în faţa mea apar şapte persoane, patru civili şi trei militari. Când văd, comandantul Securităţii, Doicaru, îl cunoşteam. Se uită la mine, zice: <Dezbracă-te!> şi mă bate cu cămaşa, mi-a dat vreo şase [lovituri], s-a umflat, vine altul şi o ţine aşa şi mă bate şi ăla cu cămaşa. […]
Martorii acuzării, secretarul de partid şi primarul, m-au acuzat de [tentativă de] crimă, ceea ce nu era adevărat – nu era adevărat! Că am vrut să omor pe comuniştii din sat cu pietre. Şi procurorul schimbă încadrarea şi-mi pune pedeapsă între cinci şi 10 ani. Avocaţii [mei, numiţi din oficiu] au mulţumit Securităţii [Siguranţei] că au prins pe <duşmanii poporului>, însă <fiindcă e simplu ţăran, să-i daţi cutare…> [mai puţin], ştii? […] Mi-au dat 10 ani, iar la recurs am luat şase.”
[interviu de Silvia Iliescu, 1999]
Pe când era student la Politehnica din Timişoara, Virgil Coifan a făcut parte dintr-un grup anticomunist numit „Graiul Sângelui”, fondat de profesorul Ion Vulcănescu. Prima arestare a fost pentru câteva luni (1946-1947), dar cea de a doua avea să-i aducă 15 ani de detenţie în beciurile comuniste.
„În 1948, pe luna septembrie, am fost iarăşi căutat să fiu arestat, dar în Bucureşti nu m-au găsit. Dar, până la urmă, au aflat unde sunt şi m-au arestat. […] Au venit de la Inspectoratul de Jandarmi din Turnu Severin, că ei au primit ordin să vină acolo, în satul meu, să mă aresteze şi să mă ducă la Bucureşti, la Ministerul de Interne, unde mai fusesem la prima arestare…
Am ajuns la Bucureşti. Ca şi prima dată când m-au arestat, în 1946, de data asta tot Nicolschi m-a primit. […] Ancheta a durat din 1948 până în 1950, doi ani.
Cât de dese erau anchetele?
La început, erau cam în fiecare lună. Şi la început au fost oarecum mai dure, în sensul că erau anchete care durau şi câte 30 de ore. […] Anchetatorii se schimbau tot timpul, [mereu] venea altul şi repeta aceleaşi întrebări pe care mi le punea cel care fusese înainte… Aveau nişte faruri, aşa… pe anchetatori nici nu-i vedeam, că [îmi puneau] farurile alea-n ochi. Acuma, eu îmi luasem în ultimul timp un obicei: când eram prea obosit, puneam capul pe masă şi chiar uneori adormeam chiar, în timpul anchetei. […] Era o perioadă de anchetă şi apoi eram trimis la Jilava, iar cam după o lună de zile adus înapoi. Iar sufeream o perioadă de anchetă, iar trimis la Jilava…[…] La Ministerul de Interne, în timpul anchetei, o singură dată, mi-au adus pe cineva, dar ăia cred că au făcut-o aşa, ca să mă impresioneze. Au adus pe unul bătut, dar crunt bătut, l-au lăsat o jumătate de oră, trei sferturi de oră, cam atâta, cu mine în celulă… […]
[Pe mine anchetatorii mă tot] întrebau: <De ce ai plecat la Timişoara? Ai plecat ca să activezi acolo?> Eu spuneam: <Nu, am plecat ca să fiu liniştit, m-am apucat de Politehnică… Deci, ca să fiu liniştit, de asta am plecat la Timişoara>. Eu asta am susţinut tot timpul… Ei îmi spuneau: <Te-ai întâlnit cu Vulcănescu>. <Da, l-am văzut o dată, din trăsură, când mergeam, mergeam spre gară, în Turnu Severin, şi l-am văzut pe stradă, dar mergeam la gară, pierdeam trenul, nu aveam timp să stau…> Eu în realitate mă întâlnisem cu Vulcănescu în perioada asta, îl văzusem de două ori în Turnu Severin. Plus, comunicam printr-un cifru… Şi anchetatorul a spus: <Vei merge la proces, vei primi pedeapsa pe care o meriţi, nu ce ne-ai declarant tu. Dar o să vină timpul să te rogi la pereţi, ca să spui tot ce ştii în legătură cu activitatea pe care ai avut-o şi activitatea organizaţiei Glasul Sângelui>. […]
A fost un fost coleg de liceu de-al meu care era avocat, care s-a oferit să mă apere… A apărut un procuror, Floarea sau Florea, ăsta a fost ofiţer de artilerie antiaeriană, […] s-a comportat faţă de mine foarte frumos, mi-a spus: <V-am citit dosarul, să vedem ce putem face>, asta mi-a spus, atunci când am fost numai noi doi.
La proces, […] eu n-am semnat de luare la cunoştinţă a sentinţei. Chiar asta voiam să spun, am fost trimis la Piteşti şi acuma am făcut legătura cu ce spusese anchetatorul: <Ai să te rogi la pereţi să vorbeşti cu noi, ca să ne spui adevărul>… Nici sentinţa nu mi-a citit-o şi am fost trimis la închisoarea Piteşti.”
[interviu de Mariana Conovici, 2000]
