„Lăsat la urmă, ca desert”
1949-1953: acţiunile represive dirijate de Securitate sunt foarte agresive, este perioada de consolidare a poziţiei Partidului Comunist · obiectivele esenţiale sunt anihilarea opoziţiei polititice şi timorarea unei cât mai mari părţi a populaţiei.
Pe când era elev al Liceului „Ion Maiorescu” din oraşul său, din Giurgiu, Adrian Brişcă împreună cu Victor Kreisler constituiseră o organizaţie anticomunistă cu activitate conspirativă. Făcuseră manifeste şi afişe, schiţaseră un program de acţiuni, adunaseră adepţi, formaseră legături cu alte grupuri din zonă („grupul de la Oinacu”) şi cu tineri din Partidul Naţional Ţărănesc. Toată familia sa avea atitudini anticomuniste într-un fel sau altul, aşa încât la arestarea lui Adrian Brişcă, la 10 august 1949, erau ridicaţi de Securitate tatăl, sora, unchiul…
Percheziţia
„Când am ajuns eu acasă, era pe la ora 11. N-am dat importanţă faptului că – în faţa casei era nişte pietriş – pe pietriş erau culcate trei biciclete. Am intrat în casă. După uşă era postat un miliţian, care m-a şi luat în primire, m-a controlat. Unul era la uşă şi înhăţa… cum venea cineva, îl înhăţa şi îl băga în casă, iar doi făceau percheziţie. […] Între timp, a mai intervenit un fapt care mi-a agravat situaţia: a venit în vizită la mine Mateescu Nicolae, băiat care făcea parte din grup, însoţit de Puiu Paraschivescu, coleg de clasă, bun băiat, a venit nu ştiu ce să-mi ceară. Au fost poftiţi în casă, pe scaune, şi când au plecat domnii la Securitate au fost luaţi şi ei. A rămas în casă mama singură, cu frate-miu, care avea şapte ani şi jumătate.
Corpurile delicte care au apărut în dosar, în fotografiile din dosar: manifeste, tiparniţa, trotilul, cartuşele, şi câteva borcănele cu substanţe chimice – mie mi-a plăcut să mă ocup şi de chimie – dar, din păcate, între substanţele chimice ei au găsit şi nişte sulf, şi au găsit pilitură de fier, şi au găsit o broşură scrisă de C. Negoiţă, intitulată Bomba atomică. Pentru Bomba atomică am fost anchetat cu atâta insistenţă, crezând că eu intenţionam să fabric bomba atomică!… Numai eu ştiu prin ce am trecut!
Mai mult, din Atlasul geografic-istoric, mi-au rupt stema ţării – cum era pe vremea aceea, stema Regatului României – şi harta Statelor Unite ale Americii. Astea au fost <corpuri delicte> şi care se văd în dosar. Anchetatorul meu, cel de-al doilea – că primul a fost locotenentul Toader – a fost Marin Stănescu, plutonier adjutant, un beţiv notoriu, care era bun prieten cu unchii mei Iulian şi Tudor Isar, dar care nu s-au implicat deloc, n-au avut curaj să intervină. În sfârşit, acest Marin Stănescu, semi-analfabet, a scris… în loc să scrie <laboratorul> – aşa erau numite borcănelele pe care le-au găsit acolo – a scris <aboratorul>. Şi la proces preşedintele instanţei m-a chemat ca să-i spun [ce e ăla]: <Da’ ce e ăsta, abatorul?!>…”
„Primul contact cu pumnii securistului”
„Unde v-au anchetat?
La Securitatea din Giurgiu care funcţiona într-o casă naţionalizată, […] era pe strada Portului. Am fost duşi pe rând, pentru că n-am încăput în automobil toţi, am fost luat eu cu soră-mea, primii am fost duşi noi la Securitate; al doilea transport, cei doi colegi. Fiecare am fost repartizaţi în câte o cameră, ca să nu comunicăm unul cu altul, se făcuse ora două şi personalul avea pauză de masă, a plecat acasă, rămăsese numai ofiţerul de serviciu, plutonierul Rădoi.
Eu am profitat de faptul că am rămas singur în birou – că de la mine, din biroul ăsta, se vedea printr-o uşă cu geamlâc un coridor pe care se plimba soră-mea, reuşisem să scap la percheziţie un crâmpei de creion şi o bucăţică de hârtie nu mai mare ca un timbru, ca o marcă poştală – şi i-am scris aşa: <Nu cunoşti pe nimeni, nu ştii nimic… Mănâncă-l!> – îi dam să înţeleagă să distrugă biletul. I l-am arătat, ea a făcut semn din cap că a înţeles şi i l-am strecurat pe sub uşă dincolo. Ea nu l-a ridicat imediat.
Ea era supravegheată, de altfel toţi am fost supravegheţi în perioada în care eram anchetaţi, dar în mod deosebit pusese ochii pe ea omul de serviciu de la Securitate, un anume Fane, muncitor de la fabrica de zahăr. Şi ăsta a văzut bileţelul, l-a ridicat şi s-a dus cu el la ofiţerul de serviciu şi el a înţeles imediat despre ce e vorba. A venit la mine: <Tu ai scris ăsta?> <Da, eu…> A fost primul contact cu pumnii securistului. M-a luat la bătaie şi, pentru că eu mă apăram, mă protejam cu mâinile, s-a dus, a revenit cu o pereche de cătuşe, mi-a prins mâinile la spate, a scos pistolul şi m-a bătut cu pistolul în burtă şi în cap. <Vrei să mă nenoroceşti, banditule?> Era prima oară când luam contact şi cu limbajul folosit de ei… Şi m-a bătut… eu acum nu pot să apreciez, dar cred că Nedelcu, comandantul, a venit mai devreme de ora 4. Deci ăsta m-a bătut circa o jumătate de oră.
Când a venit, eu eram numai vânătăi, încătuşat… <Ce s-a întâmplat?> I-a arătat biletul. Comandantul nu era prost, a înţeles imediat despre ce e vorba şi s-a gândit ca să speculeze situaţia şi momentul. Comandantul fusese strungar la o fabrică din Ploieşti, era originar din Ploieşti. El personal nu s-a purtat urât cu mine, în schimb, personalul lui, subalternii lui…”
Ancheta
„De aici a pornit cea de-a doua fază a operaţiunilor. A fost anchetată prima oară soră-mea. După aceea au fost anchetaţi cei doi colegi. Iar eu am fost lăsat la urmă, ca desert. Se făcuse noapte. Pe la ora 11, 11 şi jumătate noaptea, am fost chemat şi eu în biroul comandantului. Erau scaune aranjate de jur-împrejurul pereţilor. La biroul lui erau trei scaune, el era la mijloc şi era încadrat de doi civili care erau veniţi de la Ploieşti – regionala de Securitate de care aparţinea Securitatea judeţeană Vlaşca-Giurgiu. Deci, era un maior şi un colonel, bărbaţi în vârstă de 30-35 de ani, tineri, îmbrăcaţi civil, foarte bine îmbrăcaţi! […]
Ancheta a durat circa o oră. Am fost luat prin surprindere, prin faptul că ei deja cam dezlegaseră misterul. În primul rând aveau lista celor cinci membri ai grupului central şi eram somat să spun unde este Kreisler […], am căutat să amân dezastrul, să amân arestarea lui, crezând că poate scăpa într-un fel. Deci vroiau lista grupului! […] A doua zi, Securitatea a mers la secretariatul liceului şi a luat de acolo numele şi adresele tuturor colegilor de clasă – am fost 56 de colegi, din ei circa 40 au fost arestaţi. Au scăpat numai cei care au fost plecaţi pe undeva. Şi dacă întâlneau un elev, un tânăr pe stradă, îl întrebau dacă era elev la <Maiorescu>, îl înhăţau! Asta a fost metoda… […]
În toată această perioadă, am fost anchetat în două reprize. De fiecare dată, în perioada anchetei am fost ţinut la <neagra>. Prima dată am fost şase zile şi a doua oară tot cam aşa, vreo şase-şapte zile. Am fost scos în ziua de 16 august când, în locul meu, a fost introdus Joian Florea. Fusese prins pe câmp, el fusese fugar, fusese prins, avea o barbă mare ca de popă. A stârnit mare senzaţie prinderea lui Joian, el fusese preşedintele Organizaţiei de Tineret a ţărăniştilor din Vlaşca, deci era o pasăre rară, sperau ca prin el să pună mâna şi pe Cartojan. […] Şi sperau, după părerea mea, ca să încropească un lot mare [de acuzaţi], în care să ne contopească pe noi cu ţărăniştii care deja fuseseră [arestaţi]. […] După cât organizaţia era mai numeroasă, mai mare, cu atâta primele obţinute de securişti erau mai mari, mai grase. De altfel, am fost etichetaţi <organizaţie subversivă paramilitară de tip fascist>.”
[interviu de Silvia Iliescu, 1999]
