„Ştiam că sunt pe liste de urmărire”
1949-1953: acţiunile represive dirijate de Securitate sunt foarte agresive, este perioada de consolidare a poziţiei Partidului Comunist · obiectivele esenţiale sunt anihilarea opoziţiei polititice şi timorarea unei cât mai mari părţi a populaţiei · 1954-1955: represiunea se mai relaxează în urma morţii lui Stalin şi datorită dorinţei României de a fi acceptată în ONU · 1956: începe să se treacă gradual la cea de a doua perioadă de reprimare extrem de dură a oricărei opoziţii faţă de regimul comunist, ca o precauţie „necesară” după revolta din Ungaria · 1958-1960: o nouă perioadă extrem de dură de represiune când, după retragerea trupelor sovietice din ţară, regimul lui Gheorghiu Dej doreşte să arate că este foarte bine consolidat.
Profesorul şi arheologul Vasile Boroneanţ era proaspăt absolvent al Facultăţii de Istorie atunci când, în august 1953, la Bucureşti s-a organizat Festivalul Internaţional al Tineretului şi Studenţilor ce aduna în capitala României 30.000 de participanţi din 111 ţări. Sub supravegherea sovieticilor, oameni din ţările-satelit ale URSS şi din Occident s-au întâlnit atunci „sub stindardul luptei pentru pace” – un nou prilej pentru răspândirea propagandei comuniste. Pentru tineri ca Vasile Boroneanţ era însă unul din rarele momente în care puteau avea contacte cu Vestul liber. Aşa încât, proaspătul absolvent al Facultăţii de Istorie a redactat un memoriu pe care l-a înmânat unui francez, memoriu care avea să anunţe străinătăţii condiţiile de trai din Republica Populară Română. „Francezul” s-a dovedit a fi un agent KGB, iar memoriul a ajuns pe biroul agenţilor Securităţii. La 9 iunie 1954 Vasile Boroneanţ a fost arestat urmând ca, timp de 10 ani, să cunoască celulele Ministerului Afacerilor Interne, închisorilor Malmaison, Jilava, Lugoj, Gherla, Aiud…
O vizită la Miliţie
„Arestarea a fost dramatică şi cu multe peripeţii. […] Concetăţeanul meu a venit şi mi-a spus că <Eşti pe o listă de urmăriţi> şi bineînţeles că am intrat în panică. […] Am fost citat şi chemat la Poliţie [Miliţie], stăteam pe strada Eufrosin Poteca 9, lângă Gara de Est. Întâmplarea a făcut că acolo a fost un poliţist care, văzând cum mă cheamă, mi-a spus: <Domnule, eu am fost şeful poliţiei la dumneata în sat. Îl cunosc pe tatăl dumitale, îţi cunosc familia şi invitaţia dumitale pe care o ai aicea nu este de la Miliţie de la noi, este de la Secţia de urmăriri. Fă ceva, dispari, te priveşte. Nu ţi-am spus nimic, nu ştii nimic.> Şi, pe acest fond, am luat o serie întreagă de măsuri: mi-am redus întâlnirile cu prietenii, colegii, şi mă întâlneam numai în situaţii extreme, în locurile deja cunoscute şi pentru o perioadă foarte scurtă de timp… […] Şi, deci, după aceea, am văzut că sunt urmărit de câţiva dintre colegii de facultate, despre care ştiam din relaţiile de prietenie, ba la o bere, ba la o băutură, că ei fuseseră cândva arestaţi şi că din când în când mai sunt chemaţi să spună ce se întâmplă în viaţa universitară. Şi, întâmplător, unul dintre cei care era… s-a confirmat chiar în ziua arestării [ca turnător], pentru că el furnizase informaţiile asupra mea, că vin la masă la ora cutare. […]
În seara de 9 iunie 1954, venind la masa de seară, am simţit de când am intrat înăuntru că sunt urmărit…[…] Şi mi s-a cerut cartela, ceea ce în general mie nu mi se cerea. Era în spate o persoană străină, a luat cartel, el a cerut cartela, a venit pe din dos altcineva să mă ia în primire, m-a dus într-o sală unde era colegul acesta care… […] Şi l-am văzut că-i însoţea, am tăcut, am zis <Domnule, în fond, momentul ăsta trebuia să se întâmple cândva, din moment ce ştiam că sunt… pe liste de urmărire.”
Urmărire ca în filme
„Deci, au vrut să mă aresteze acolo şi n-au vrut să mascheze faţă de sala de mese că eu voi fi arestat. M-au lăsat să ies de-acolo şi, când să ies din curtea căminului, acolo mă aşteptau în stradă. Eu am văzut că mă aşteaptă. […] M-am întors înapoi şi am ieşit pe o altă ieşire, pe unde intrau camioanele, care era păzită de ei, dar tocmai era o forfotă de-asta, intrau nişte cărucioare cu alimente, un camion. Şi printre ăştia m-am furişat şi am ieşit afară.
Când am ajuns la primul colţ de stradă, m-am întâlnit din nou cu ei. Văzând că iar mă urmăresc, crezând că pot scăpa, m-am întors aşa şi am scăpat. Când am ajuns însă la celălalt colţ de stradă, am văzut pe alţii care se grupează să mă închidă şi atuncea iar m-am întors înapoi… Şi, până la urmă, m-au arestat pe stradă, venind din spate oarecum şi luându-mă de braţ, ducându-mă unde stăteam eu, la Dorin Popescu, acolo, la fostul director al Muzeului [Naţional] de Antichităţi, care bineînţeles a intrat în panică şi s-a speriat rău de tot, aflând că cineva pe care l-a protejat i-a putut să-i facă un necaz aşa de mare.”
Ancheta
„La percheziţie n-au găsit nimic, pentru că o parte din cărţile pe care le aveam sau din documentele pe care le aveam sau din însemnările pe care le aveam… cu o zi înainte le-am dat foc în cameră, jos, la mine, acolo. Am făcut o grămăjoară şi în faţa tablei de la sobă – care nu mergea – am dat foc la tot ce era acolo, ce mai aveam eu, nişte cărţi, acolo. Am dat o declaraţie acolo, i-am pus şi pe vecini să semneze că [acela era] inventarul pe care-l aveam în casă, care pe urmă a ajuns şi el la Securitate şi care m-a însoţit toată perioada. […]
A început ancheta care s-a desfăşurat la Ministerul de Interne, foarte derutant la început, nu ştiam motivul pentru care mă arestează. Vreo lună de zile de tatonări, ce am făcut, cu cine am luat contact. Şi numai după aceea au intrat în probleme de fond.
De la început, însă, mi s-a părut o chestie, de ce sunt anchetat pe două fronturi – ca să zic aşa – unul care era acesta al relaţiilor pe care le-am avut cu străinătatea […] şi, pe plan interior, cu cine am relaţii şi cu cine stau de vorbă şi cine erau aceşti oameni, aceşti oameni care erau primii care trebuiau păziţi. Şi bunînţeles că au fost colegi de facultate, de la alte facultăţi, cu care am stat în cămin în perioada când am stat acolo, luaţi pe bucăţele. [Eram] întrebat <Cu cine ai fost? Unde ai stat din primul an?>, aşa şi pe dincolo. Şi m-au luat la întrebări în legătură cu toţi…[…] Ancheta a durat din iunie şi până la data procesului, în decembrie 1954.”
[interviu de Mariana Conovici, 1999]
