„Am băut o ceşcuţă de vin şi am plecat la puşcărie”
1947 este anul care marchează sfârşitul democraţiei în România, după ce comuniştii fraudaseră grosolan alegerile din anul precedent · în primăvara 1947 au loc arestări masive ale membrilor şi simpatizanţilor partidelor democratice · în iulie-august arestările vizează conducerile acestor partide, odată cu dizolvarea Partidului Naţional Ţărănesc, rivalul cel mai de temut al comuniştilor · începe un lung şir de reţineri ilegale care se vor desfăşura în toţi anii regimului lui Gheorghiu Dej, în cele 420 de locuri de detenţie şi reprimare din ţară.
După întoarcerea de pe front, maiorul Ioan Dumitru a participat la ultimele alegeri „libere” (1946), ca membru activ al Partidului Naţional Ţărănesc în organizaţia din oraşul natal, Piteşti. A făcut propagandă electorală şi şi-a arătat nemulţumirea faţă de regimul care se înstăpânea cu ajutorul sovieticilor. A fost arestat în 1947 şi a fost întemniţat doi ani, fără a fi judecat şi condamnat. Este unul dintre numeroasele cazuri de reţinere „administrativă”, fără forme legale.
„Veniţi să daţi o declaraţie”
„[Autorităţile] au luat capii mişcării naţional-ţărăniste, [noi cei] care am luat parte la alegeri, care eram mai nervoşi, care eram… i-au luat pe toţi. Eram, de exemplu, din Piteşti, din judeţul Argeş eram vreo sută.
Cum a avut loc arestarea dumneavoastră?
Dimineaţa, la ora 5, chiar aici, pe [strada] Viilor eram, unde stau acum. Au venit doi: un cetăţean, un comisar şi c-un sergent. M-au chemat la poartă…[…] şi zice: <Domnu’ Ion, veniţi să daţi o declaraţie.>
Acuma, mama era singură acasă, tata murise; puteam să [fug] că m-au lăsat singur, n-au intrat în casă, la poartă m-au aşteptat. Puteam să plec prin fundul curţii, dar m-am gândit: o pedepsesc pe mama. Murise tata de vreo câteva luni, mama era fără ajutoare, fără nimic, nu aveam alte rude, nimic şi m-am decis… I-am şi spus mamei: <Mamă, să ştii că n-o să fie [mare lucru]… o să ne ţină o lună, două, trei şi gata!> Însă, am avut noroc că am luat bocancii, am luat [lucruri] de iarnă care m-au ajutat şi m-au făcut să ies [teafăr] din puşcărie.
Şi m-am dus… tocmai deschisese un restaurant pe [strada] Crinului şi mă cunoştea ăla: <Unde te duci, domnu’ Mitu?> Zic: <Să dau o declaraţie.> Şi am fost la el, am luat câteva chiftele, am băut o ceşcuţă de vin şi am plecat la puşcărie.
Ei s-au purtat excepţional de… Ne ducem la Poliţie [Miliţie], era vizavi, adică în continuarea actualei biserici evreieşti, a sinagogii […] acolo ne-au băgat. Şi seara ne-au dus la puşcărie, aici, la Piteşti. Şi asta a fost toată arestarea.”
„Sisteme scârboase, KGB-iste”
„A avut loc atunci o anchetă?
La Piteşti, nu. Pe mine m-au anchetat… pentru că pe noi nu ne-au condamnat, noi n-am fost judecaţi. Eram, aşa-zis, <administrativ>, cu pedepse administrative, cum erau atunci. Au vrut să ne bage, sigur, [în loturi de condamnaţi], sub diverse pretexte. Şi pe mine m-au interogat, de tre-patru ori în câteva nopţi, la Aiud. Adică nu m-au torturat, însă m-au ţinut să spun că am adus muniţie de pe front acasă, ştiau că fusesem pe front. <Bă, ţi-au găsit acasă… ţi-au găsit acolo nişe pistoale, muniţie, nişte grenade, o ladă cu grenade. Nu-i aşa că ai adus o ladă cu grenade?> Zic: <Dacă ştiţi dumneavoastră, de ce mă întrebaţi pe mine? Eu nu ştiu chestia asta. Dac-o ştiţi…> Zice: <Hai, mă, iscăleşte, să terminăm, să plecăm…> Era 1 noaptea. Îmi pusese un far în faţă – sisteme din astea scârboase, KGB-iste. Bine, că eram obişnuit sau nu eram obişnuit, trebuia să suporţi.
Însă, gluma cea mai sinistră: m-a întrebat unu’: <Măi, oi fi fost şi pe front?!> <Am fost.> Şi zice: <Unde ai fost?> <Am fost şi colo şi colo.> Şi [îşi spun] unu’ la altu’: <Mama lui…> – bine, o înjurătură mai… Zice: <Mama lui! Ăsta se plimba de colo până colo!> M-a pocnit un râs aşa, din ăla nervos. Au râs şi ei, am râs şi eu că <mă plimbam de colo până colo> pe front. Şi mi-au dat drumul, nu mi-au făcut nimic, adică nu m-au bătut. Nu m-au bătut, de ce să spun, însă cu hrana a fost prost. Şi la 12 iulie ne dădea drumul câte 10, 20, 30…[…] Ilegal am fost arestaţi, fără motiv, deci <administrative>, dar ne dădea drumul câte 20, câte 10. […]
L-am văzut acolo pe generalul Dimitriu, care a fost commandant, iniţial pe Frontul de Apus, câteva luni a fost… pe urmă, ne-a venit, tot la comanda diviziei, generalul Ion D. Popescu, am văzut mulţi ofiţeri, erau 300 sau 200 şi ceva de ofiţeri din <Sumanele Negre>. Erau la pavilionul central, la etajul 3, unde erau cei cărora nu li se dădea drumul deloc, erau închişi pe viaţă. Ăia nu plecau. Noi mai… ne dădeau voie, o dată pe săptămână, câte-o oră în curte, să mergem <în carusel> – aşa îi spuneam noi – cu mâinile la spate, înconjuram, aşa… A fost dramatic atunci! Mâncarea, nu vă spun, era execrabilă. Mâncarea… nu pot să spun, nu aveam decât 150 g de pâine şi aşa-zisa <ciorbă>, dar nu era ciorbă. Era şi foametea aceea din ´47, a concurat [şi ea] la problema asta a înfometării.”
[interviu de Remus Cîrstea, 2001]
