„Dar-ar Dumnezeu şi-ar arde/ Temniţa de la Orade”
Pentru menţinerea puterii proaspăt consolidate, politica de represiune a comuniştilor se manifestă cu violenţă · 30 august 1948: se înfiinţează Direcţia Generală a Securităţii Poporului condusă de Gheorghe Pintilie (pe numele adevărat Pantiuşa Bodnarenko) · Securitatea are 10 departamente care acoperă întreg teritoriul ţării · trăsătura comună a celor numiţi de Moscova în fruntea Securităţii este brutalitatea · pentru anchetatori, folosirea torturii în timpul interogatoriilor este atribuţie de serviciu, asumată la intrarea în Securitate · pentru slăbirea psihică a deţinutului, acesta era anchetat zile şi nopţi la rând, fiind interogat de mai mulţi agenţi.
În 1948, Vlad Darie, ţăran din Săliştea de Sus, Maramureş, a intrat în gruparea înarmată anticomunistă din zonă, condusă de Ion şi Vasile Popşa. Era, ca mulţi alţii, nemulţumit de presiunile administraţiei comuniste asupra ţăranilor, de cuantumul cotelor în produse, de propaganda agresivă pentru colectivizare, de ameninţările permanente ale activiştilor locali. A stat cu fraţii Popşa, fugar în munţi, aproape un an. Arestat în 1949, a ajuns asemeni sutelor de mii de opozanţi ai regimului pe drumul chinuitor al anchetelor, torturilor, umilinţelor. După aproape un an de interogatorii sălbatice a fost judecat la Cluj şi condamnat la încă un an şi jumătate de închisoare, pedeapsă pe care a executat-o la Oradea şi la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
A pus în versuri această experienţă şi a cântat-o, pentru că Vlad Darie era un sensibil rapsod popular. „Dar-ar Dumnezeu şi-ar arde/ Temniţa de la Orade” spune cântecul său pe care îl puteţi asculta interpretat chiar de el (împreună cu prietenul Ioan Chiş) – este una dintre comorile a Arhivei noastre de istorie orală.
„Am coborât tocmai la Postul Crucii, am coborât acasă şi Vlad Mitrucă a zis că să nu mai avem teamă, că pe care au avut de dus sunt duşi şi că pe noi nu ne mai urmăresc, că şi-au făcut ei declaraţiile şi ne lasă [în pace].
Apăi, când a fost dimineaţa… am dormit aici acasă şi era aici tot porumb şi eu m-am culcat într-o margine de cucuruz, au venit vreo şase şi au înconjurat porumbul. Când am vrut să ies, m-au prins şi mi-au tras cu pistolul în cap, mi-au luat… cum aveam, aşa, un chipiu de-ăsta, mi l-au luat jos… Au găsit la mine şi o carte cu nişte poezii, cum le-am făcut eu…
Şi după ce m-au prins, m-au dus la Sighet. La Sighet era căpitanul Stern, zice: <Ce-i, iepuraş de munte? Unde ţi-i pistolul?… S-aduci pistolul, să-l pui aici, că numai patru sunt [confiscate] şi unul este lipsă…> Zic: <Domnule căpitan, cum să vii din armată cu pistolul? N-am venit cu o centură, d-apoi cum cu pistolul?!> Mi-a tras una în cap şi am căzut, dar nu de tot şi mi-a mai tras una şi apoi am căzut de tot şi zice: <No, lasă, că mai povestim mai târziu…> M-a dus acolo, la celulă, m-a băgat…
Când a fost de seară, aşa, pe întunecat, a venit şi m-a pus cu faţa în jos, să nu mai ajung să ies din casă… Unul sta pe-o pătură dincolo şi unul dincolo şi unul, cu o funie din asta, mi-a dat în tălpi. Când a fost de mi-a dat vreo patru [lovituri] din acelea, m-am ridicat… Şi-apoi, încă mai tare mi-au dat… Şi am stat cu picioarele, acolo, pe beton, jos, până dimineaţa! A doua zi, iară şi iar, să dau declaraţii… Am dat iar declaraţii, cum a fost [în munţi] şi iar, mai tare m-au bătut!
De-acolo m-au dus la Oradea. La Oradea mi-au strâns mâinile cu uşa… unul trăgea de uşă încolo şi unul împingea şi mi-au dat aşa până n-am mai putut nici să mai mănânc cu mâna… Şi acolo, la celulă, cum vă spun, ne da într-un castron de-ăsta, larg la gură [terci], fierbinte, clocotind, şi sta lângă noi, că una-două să mâncăm numaidecât… Ne-au chinuit acolo, vă spun, de n-am mai putut!
Când eraţi în munţi, aţi avut vreodată vreo ciocnire armată cu Securitatea, în sensul că ei să vă încercuiască şi dumneavoastră să trageţi?
Nu… cu ei n-am avut [ciocniri] decât atunci când ne-au prins. […] În ’49… Dar, vă spun, după ce-am venit de-acolo, de la Canal, în fiecare săptămână trebuia să merg aici, la Securitate, să dau declaraţii unde este Paşca, dacă l-am văzut, dacă l-am alimentat… Şi m-au bătut aici, în primărie… de unde a fost uşa aici, în dos… şi m-au luat cu bâtele şi atâta mi-au dat până au trebuit să mă aducă oamenii pe sus, de-acolo…”
[interviu de Mariana Conovici, 1997]
