„În subsolul Ministerului de Interne”
Începutul anului 1949: acţiunea represivă îndreptată contra vechilor elite şi opozanţilor regimului este sprijinită în forţă de Miliţia populară şi de Trupele de Securitate · în câţiva ani, efectivul Miliţiei ajunge la 40.000 oameni şi al Trupelor de Securitate la 55.000 ofiţeri şi soldaţi · centrele de anchetă din Bucureşti: Ministerul de Interne, Malmaison, Rahova, Uranus · 1951: într-un raport al Securităţii este precizată apartenenţa politică a grupărilor de rezistenţă: din 804 persoane arestate, 88 sunt din PNŢ, 79 din Frontul Plugarilor, 73 foşti legionari, 42 foşti comunişti, 15 membri ai PNL · singura lor vină era faptul că erau consideraţi o ameninţare pentru regimul de sorginte stalinistă.
În anul 1946, anul ultimelor alegeri la care au putut participa vechile partide democratice, Liberal şi Ţărănesc, Nicolae Dascălu era elev în Giurgiu. Era dintre monarhiştii cu vederi anticomuniste care nu îşi doreau deloc o aşa-zisă „democraţie populară” impusă de sovietici. S-a înscris atunci în Tineretul Naţional Ţărănesc unde erau jumătate dintre colegii lui de clasă. A răspândit manifeste, a făcut propagandă contra autorităţilor şi a ajuns curând să fie urmărit. A trebuit să-şi continuie studiile la Bucureşti, dar şi aici s-a implicat în constituirea unei organizaţii anticomuniste (1947) care în doi ani a ajuns să numere 36 de membri – elevi şi profesori. Până la arestarea din 1949, grupul a tipărit manifeste cu enunţul ştampilat: „Români, strângeţi rândurile Coloanei a şasea împotriva comunismului!”. „Coloana a şasea”, această denumire – dată din teribilism juvenil – care amintea de gruparea fascistă a generalului spaniol Franco, avea să aducă o iritare în plus agenţilor Securităţii, anchetatorilor şi procurorilor.
„500-600 de ani pentru tot lotul”
„La proces, avocatul nostru din oficiu a fost o doamnă care se chema Zenobia Şuteu. Preşedintele completului de judecată era locotenent-colonel Pascal Mihăilescu. Judecata a fost foarte scurtă, s-a citit rechizitoriul, a spus câteva vorbe avocata, ne-a acuzat mai întâi şi după aceea ne-a cerut circumstanţe atenuante, pentru că suntem cu toţii foarte tineri – adică mulţi dintre noi erau în preajma majoratului – şi după aceea s-a retras completul în pronunţare. Ne-a anunţat că se va pronunţa peste câteva zile, o zi sau două, nu mai ştiu exact treaba asta, cert este că ne-a scos de acolo şi ne-a dus la dubă, ne-a dus din nou la Jilava. […] S-au dictat ani foarte grei de închisoare, cea mai mică [pedeapsă] a fost de patru ani şi cea mai mare de şapte ani. Vă închipuiţi că 36 de oameni au primit cam… 500-600 de ani pentru tot lotul de închisoare!”
„Am încurcat-o!..”
„Când s-au organizat primele întâlniri şi primele şedinţe, a apărut şi turnătorul. […] Turnătorul a fost un popă, popa Vasilian care slujea la o biserică pe Văcăreşti… […] S-a infiltrat! El era agent al Securităţii. […]
Ne-au luat de la şcoală, cu recomandarea directorului adjunct, Lebădă, care ne-a trimis să pavoazăm o sală a ARLUS-ului. Şi cei doi care trebuiau să ne ducă la ARLUS erau de fapt securişti. Ne-au suit într-o maşină să ne ducem mai repede. Eu am văzut imediat că lipseşte mânerul de la maşină prin interior, mânerul de care deschideai uşa, şi mi-am zis în sinea mea, de altfel i-am zis şi lui Nae: <Nae, am încurcat-o! Ai să vezi!>
Ei bine, ne-au dus în spatele Ministerului de Interne şi ne-au scos din maşină în şuturi – primul contact! Ne-au făcut o încarcerare acolo, la grefa lor, la grefa Securităţii, şi ne-au coborât în subsolul celular al Ministerului de Interne. La coborâre ne-au pus ochelari de tablă la ochi. Şi primul contact care l-am luat cu celula au fost câteva ghionturi în coaste. […] Ni s-au întins pe jos două gamele în care era aşa-zisa mâncare, o apă absolut transparentă în care era introdusă o frunză de varză, din acelea care se aruncă de la varză. […] Eu am împins-o [pe a mea] cu piciorul spre WC-ul existent în celulă […] şi am răsturnat-o, am aruncat-o în WC-ul ăla. Imediat s-a deschis uşa, fiindcă toată scena fusese privită – erau privite celulele pe vizetă -, un <psst!> şi un semn din cap m-au scos din celulă. […] Mi-a pus ochelarii la ochi, m-a luat unul de-un braţ şi m-a dus la lift.”
„Anchetatorii ţinteau către profesori…”
„M-a dus undeva, într-o încăpere mare unde era numai o masă şi restul era gol, nu era nimic pe pereţi. Au venit doi, mi-au zis: <Întinde-te!> Şi m-am întins pe masă. Următoarea treabă a fost că mi-au legat mâinile şi picioarele cu curele şi m-au întins… m-au întins până nu mai puteam, până am urlat, că de fapt eram întins ca un cordon. Ce a urmat după asta?! O bătaie până la leşin, până la pierderea cunoştinţei. […] Ăsta a fost primul contact. Dar atât de tare mă bătuse pe încălţări, că îmi ieşise una din tălpile de la pantofi. Am vrut să mă descalţ şi mi-a zis: <Nu! Nu scoate pantoful, că n-ai să-i mai poţi pune, şi e foarte rău atunci.> Şi s-au umflat…
În cursul anchetelor v-au obligat să faceţi declaraţii că aţi făcut lucruri pe care nu le-aţi făcut?
Dar bineînţeles că toate declaraţiile le dictau! [Trebuia] să spui despre colegul tău ceea ce nu făcuse, în special despre profesori! La o asemenea chestiune, mi-a dat cu un picior de scaun, […] peste gât, parcă mi-a retezat capul atunci. Şi nu numai asta… a fost de multe ori bătaia cruntă, până la leşin. Şi m-a udat de multe ori cu apă şi după aia m-a dus jos. […] Mai toţi anchetatorii ţinteau către profesori, crezând că lucrurile stăteau invers decât stăteau ele. Ne obligau să declarăm că am fost puşi de profesori să facem organizaţia. Or, treaba asta nu era adevărată, fiindcă ei veniseră în organizaţia asta, a tineretului, nu noi la ei, în nici un caz! […] Au încercat să ne oblige să declarăm că am deţinut arme, că am vrut să înlăturăm guvernul… deşi eram colegi de clasă cu fiica lui Gheorghiu Dej, cu Tanţa Dej şi ea era cumplit îndrăgostită de Pârvu Eugen, băiatul care era de fapt şi şeful organizaţiei.
Şi şeful organizaţiei câţi ani a primit, de închisoare?
Şase!
Dintre elevi a murit cineva în închisoare?
Nu, n-a murit nimeni în închisoare, dar a murit imediat după aia… din cauza loviturilor. Păi, unul a făcut cancer pe os la picioare, altul a murit… care a fost la reeducare, Muşat Petre, din cauza bătăilor primite a făcut ciroză şi n-a mai rezistat, îl pusese acolo să-şi mănânce fecalele şi când a ieşit afară nu putea mânca din cauza vomei. Voma fiindcă îşi aducea aminte ce i s-a întâmplat acolo.”
[interviu de Lavinia Ivaşcu, 2000]
