Sâmbătă, 2 iulie, fostul nostru coleg Mihai Andrei, crainic şi redactor al Radiodifuziunii, primul redactor-şef al Agenţiei de presă RADOR, ar fi împlinit 85 de ani.
* * * * *
Mihai Andrei s-a născut la 2 iulie 1937, într-o familie de ţărani din comuna Hotarele, judeţul Ialomiţa.
Şi-a petrecut copilăria în satul lui, aşezat între ape – Argeşul, balta Greaca şi Dunăre -, fermecat de natura sălbatică a locurilor, de poveştile spuse de bunica în lungile nopţi de iarnă, de oamenii puternici de la marginea Bărăganului, croiţi după modele ce se pierd în negura timpurilor.
În vara anului 1951, a intrat la Liceul „Gheorghe Şincai” din Bucureşti, apoi a urmat o şcoală postliceală de bibliotecari şi a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L. Caragiale“ din Bucureşti, secţia actorie.
A schimbat de-a lungul anilor o serie de meserii: secretar de şcoală, pedagog, bibliotecar, redactor la o staţie de radioficare din Câmpina, actor la Bârlad, pentru ca apoi să se angajeze la Radiodifuziune – în anul 1964, fiind mai întâi crainic, apoi redactor – una dintre cele mai mari voci ale „Jurnalului” -, iar o perioadă a fost realizator de programe didactice la televiziunea cu circuit închis a Universităţii din Constantine (Algeria).
Despre atracţia sa faţă de Radio, Mihai Andrei scria, peste ani, în volumul „Din viaţa fascinantă a Radioului”, următoarele:
„De fapt, zbateri ale mele pentru accederea în echipa de la Radiodifuziune au rădăcini mult mai vechi decât primul trimestru al anului 1964 … De când mă ştiu am fost fascinat de vocile şi de sunetele muzicale ce vibrau în cutia aceea vopsită în cafeniu şi negru a aparatului de captat unde hertziene. 
Unul de-al lui Cimpei din Hotarele adusese în comună, prin anii ’40, un aparat de radio cu lămpi, baterie şi acumulator. De la el am luat primele lecţii despre „vibraţiile” care merg prin aer, intră prin antenă, se încălzesc la curentul electric din baterie şi acumulator şi apoi ies prin difuzor, iar noi le auzim „dacă avem urechi de auzit”. Tot al lui Cimpei m-a învăţat cum să-mi construiesc primul receptor radio cu galenă. Rămăseseră prin curţi, prin copaci, peste poduri, după trecerea ruşilor spre Berlin – bulgarii de la noi din sat se înţelegeau cu ei fără tălmaci, era râs mare între noi, nu exista ostaş sovietic să nu răspundă identic la întrebarea: „Încotro mergeţi?”, „La Berlin” -, sute şi sute de metri de cabluri „îmbrăcate” din cupru prin care comunicaseră conducătorii trupelor încartiruite la Hotarele. Întindeam între doi copaci cât mai înalţi 40-50 de metri de sârmă de aramă, după ce o „dezbrăcam” cu grijă să nu rănesc metalul preţios, legam o coborâre din acelaşi material, dar izolat, luam o tingire, un brăcaci (cazan din aramă de dimensiuni reduse), orice obiect de cupru din zestrea de vase de bucătărie a bunicii, pentru priza la pământ, şi posibilitatea de a recepţiona respiraţia vocală şi muzicală a lumii era gata. Mă străduiam să fixez cât mai atent vârful acului cu care «selectam posturile» pe cristalele pietrei de pirită pentru a avea o audiţie cât mai bună. Aşa am ascultat prima oară Vocea Americii care avea relee la Tanger şi Salonic. Îmi plăcea să stau ore în şir din noapte cu căştile pe urechi, ascultând freamătul sideral al Pământului. Eram fascinat şi emoţionat că sunt în stare să fac parte din această societate mirifică – congregaţia radioului”.
Despre debutul la Radio, Mihai Andrei relatează, în acelaşi volum: „Am debutat în cunoscuta emisiune „Buletinul hidrologic – Cotele apelor Dunării”, emisiune ascultată de vaporenii de apă dulce – şi nu numai – în trei limbi: română, franceză şi rusă. Sigur, exista şi un apendice despre debitele râurilor, care este un fel de bis la succesul reputat de mine în prima parte a emisiunii – citirea în limba română cu dicţie clară a adâncimilor la praguri, la Giurgiu şi la bara Sulina.”
După 22 decembrie 1989, a organizat şi condus, la solicitarea directorului de atunci al Radioului, Eugen Preda, un Centru de Informare şi Sinteză, după modelul centrului de monitorizare al BBC de la Caversham, devenit apoi Agenţia de presă RADOR a Societăţii Române de Radiodifuziune, funcţia de redactor-şef fiind deţinută până în 1996, iar redactor şef adjunct fiind Ileana Ionescu.
Apoi a lucrat în continuare la RADOR, până în ultima clipă, ca editor al buletinului „România văzută din străinătate”.
A publicat romanul „De ce tocmai eu?”, apărut în toamna anului 2001 la Editura Tritonic din Bucureşti şi şi romanul memorialistic „Din viaţa fascinantă a Radioului”, apărută postum, în 2007, la Editura Casa Radio, în colecţia Repere XXI.
Prima apariţie editorială este o carte despre „oameni aflaţi în haosul disperării, luptând să redevină ei înşişi înfioraţi de scurgerea inexorabilă a viului din trupul lor“ – după cum mărturiseşte autorul.
Eroul cărţii, Matei Arhanghelu (comentator la radioul naţional), ştie că – din păcate – „cea mai nenorocită ipostază pentru un vorbitor profesionist este să nu poată articula un sunet“. El cunoaşte o astfel de dramă, condiţionată medical, dar care poate intersecta şi muţenia impusă de injoncţiunile istoriei.
Oricum, întâlnim în cartea lui Mihai Andrei primul „vorbitor profesionist“, deci primul radiofonist investit cu personalitatea unui personaj central într-o scriere literară de amploare.
„Încerc să comunic cu lumea prin gesturi, prin priviri“ – astfel încearcă să obţină, compensatoriu, dreptul la existenţă comunicaţională eroul, care, văduvit de cuvânt, îşi află salvarea într-o iubire romantică şi tonică în acelaşi timp – desfăşurată într-un Bucureşti în care (totuşi!) „fericirea există“…
Mihai Andrei a trecut la cele veşnice la 27 decembrie 2006.
A ştiut să creeze o echipă, să construiască un spaţiu de muncă în care oamenii să vină cu bucurie, a încercat, cu luciditate şi onestitate, să contribuie, prin lărgirea surselor de informare, la contracararea influenţei puternice şi subtile a trecutului, mai ales asupra tinerilor…
