„Au început anchetele şi dă-i şi dă-i…”
1945-1964 (şi chiar până în 1989) în centrele specializate, sunt anchetaţi ţărani, muncitori, elevi, studenţi, intelectuali, generali, miniştri · scopul anchetelor: obţinerea prin tortură a unor mărturii incriminatorii care să îi condamne ca „fascişti”, „legionari” şi „duşmani ai poporului” · primii care cunosc teroarea centrelor de anchetă sunt cei care au adoptat ca modalitate de luptă retragerea în munţi · aceste organizaţii anticomuniste sunt grupuri de 10-40 de oameni: ţărani, avocaţi, medici, studenţi şi foşti ofiţeri · grupurile au sprijinitori, gazde şi persoane de legătură în sate, recrutate dintre cei cu aceleaşi vederi: nesupunerea faţă de comunişti şi sovieticii ocupanţi · se cunosc acum 20 de centre de rezistenţă armată pe întreg teritoriul ţării, din Bucovina şi Maramureş, până în Dobrogea, Oltenia, Bihor.
Sima Dimcică, agricultor de origine aromână din comuna Sinoe, Constanţa, a fost unul dintre primii organizatori locali ai reţelei grupului de rezistenţă anticomunistă din Dobrogea, condus de Nicolae Ciolacu. Constituit efectiv în 1948, grupul avea o reţea de adepţi în satele nord şi central-dobrogene, în aşteptarea momentului iluzoriu în care puterile occidentale ar fi intervenit pentru alungarea din ţară a trupelor sovietice şi a comuniştilor. O vreme, au avut numeroşi susţinători în sate, au ţinut şedinţe conspirative prin casele oamenilor de încredere şi au avut ciocniri cu trupele Ministerului de Interne, ciocniri în care unii au fost ucişi, alţii prinşi. Atunci când i-a venit rândul lui Sima Dimcică să fie arestat, în 1951, mai toţi camarazii lui erau în temniţă. În Sinoe fuseseră arestări masive încă din 1949, iar Gogu Puiu era mort. Infiltrarea agenţilor şi delaţiunea au fost, ca şi în alte cazuri, metodele folosite cu precădere de Securitate pentru prinderea lor.
Percheziţia
„Securitatea v-a mai căutat pînă în 1951?
Nu. […] De-acuma [au venit], au zis: <Mergem în casă acuma să facem percheziţie>. Au făcut la bucătărie percheziţie, au găsit o baionetă – baioneta era baionetă, un cuţit, aşa – dar au luat-o. Am avut un pumnal, l-au luat şi pe ăla, nu-i nimica, mergem acuma şi sus, la casă, percheziţie. Am intrat în casă, peste tot, uite un val de lână acolo… […] Şi se repede soţia mea: <Ce, vreţi să-mi luaţi lâna?> <Lasă, că nu luăm lâna…> […] Şi-acuma, am terminat şi cu percheziţia, <Hai să vii să dai o declaraţie.> M-au băgat în maşină, au intrat şi ei, pe ceilalţi nu i-am mai văzut… Şi, pe drum mergând, m-au pus sub scaunul maşinii şi-mi pun picioarele deasupra mea picioarele şi eu stau înghemuit acolo. Mai merge cât mai merge maşina, un kilometru, cât a mers, <Mă, tu ai o batistă?> <Am o batistă, pentru nas.> I-am dat şi m-a legat la ochi, cu batista mea m-a legat la ochi. […] M-au dus la Securitatea Raională, la Baia, tot în judeţul Constanţa. Acolo, mă vâră într-un beci…[…] Mă vâră în beci şi acolo mai erau şi alţii, pe mine m-au trântit aşa, la perete, cu ochii legaţi şi <Aşa să stai, să nu te mişti!> Nu m-am mişcat.”
Tortura cu câini
„Noaptea, târziu de tot, vine un ofiţer şi mă ia: <Mă, tu eşti Dimcică Sima de la Sinoe?> <Da>, zic. Mă ia şi mă scoate afară în curticică. Ce credeţi că era în curticică? Au avut doi câini lupi… m-au legat la ochi […], eram legat la ochi cu batista mea şi au dat drumul la câini. Hou, hou!… [ăia] sar peste mine, mă trântesc jos. <Tovarăşe! Domnule! Cutare! mă mănâncă câinii..> M-au ţinut circa 40 de minute acolo, cu câinii aceia, amândoi câinii [veneau pe mine], unul de colo, unul de colo. Nu m-au muşcat… După ce m-au dus înapoi la închisoare, atunci le povesteam la unii camarazi de-acolo [ce am păţit cu câinii], <Ei>, zice, <nu te muşcau, că aveau botniţă>… Atunci am aflat… […]
Ne bagă [în dubă] şi ne duce la Constanţa. La Constanţa cred că am ajuns pe la orele 2-3, nu ştiu. Ne bagă la Securitatea veche…[…] Aicea am găsit în celulă un preot de la Cernavodă, Ion Vasiliu, şi încă unul, căruia i-am uitat numele. Şi eu, ne-am făcut trei. O celulă mică de tot, dacă avea un metru jumate lungă, şi vreo 80 centimetri pe lat. Stăteam acolo grămadă… Şi au început anchetele. Au început anchetele şi dă-i şi dă-i! Da’ la anchete, numai şi numai noaptea am fost.
După două sau trei luni de zile, pe data de 12 februarie 1952, ne duce tot lotul la Tribunalul Militar Constanţa. [Lotul] Ciolacu Nicolae, el a fost şeful. Şi acolo ne-a fotografiat… la Securitate, m-a fotografiat cu mitraliera mea pe care o aveam eu, pune o grămadă de gloanţe acolo [alături] şi mă fotografiază, tot. Şi a doua zi ne-a fotografiat şi-n bloc, cu toţi, eram vreo 15. “
„Trebuia să fie şi el cu noi…”
„La tribunal, acuma descopăr eu banditul ăla de spion care ne-a trădat! Ca de obicei, la tribunal te-ntreabă, [care îţi e] ultimul cuvânt, preşedintele… Eu am spus… A, că m-a întrebat: <Pe cine ai chemat, când ai făcut şedinţă, cu toţii şi cu Ciolacu, pe cine ai chemat?> <Am chemat pe cutare, pe cutare, cutare-cutare, Tănase Iorgovanu…> <Lasă>, zice, <Tănase Iorgovanu, ce-ai cu Tănase Iorgovanu?>, zice preşedintele, <nu ştii că nu este aici?!> – şi eu habar n-aveam, încă-l consideram om bun, adică. […] Şi ne bagă-n dubă cu toţii, ne duce la penitenciar, într-o cameră acolo, mare, în care erau şi alţii mai vechi. Şi le spun acolo: <Bă, voi aţi observat ceva, întrebarea preşedintelui lui Tănase Iorgovanu? Să ştiţi că Tănase Iorgovanu n-a fost om cinstit! Nu-i om cinstit, mă! Păi, cică, lasă, Tănase Iorgovanu nu este aicea. De unde ştia el că nu este aicea? Înseamnă că ăla nu este om cinstit!> <Măi, Dimcică>, zice, <poate să ai dreptate… că trebuia să fie şi el cu noi!>
A doua zi ne pronunţă sentinţa: Ciolacu Nicolae, 25 de ani, cu totală averea confiscată; Manciu Stere, 23 de ani, cu totală averea confiscată; Dimcică Sima – eu eram al treilea – Dimcică Sima, 21 de ani, condamnat 21 de ani, cu totală averea confiscată… Si-aşa mai departe.”
[interviu de Silvia Iliescu, 1999]
