„Noi ştim tot…”
1947-1964: principalele centre de anchetă din Bucureşti sunt Ministerul de Interne, Malmaison, Uranus şi Calea Rahovei · alte „case ale terorii” în perioada stalinistă sunt în Piaţa Pache Protopopescu, la Prefectura Poliţiei Capitalei, Băneasa şi Snagov · în urma mai multor şedinţe de anchetă ţinute zile la rând, majoritatea deţinuţilor recunoşteau aproape orice învinuire, doar pentru a fi lăsaţi înapoi în celulă · singurul drept pe care îl aveau anchetaţii erau două ore de somn pe zi · în timpul interogatoriului erau obligaţi să completeze chestionare cu răspunsuri la întrebări despre activitatea lor „duşmănoasă” şi cu nume de persoane care ştiau despre planurile lor.
Profesorul Fronea Bădulescu fusese pe front cu gradul de locotenent, iar după război ajunsese profesor la Şcoala Militară de la Mănăstirea Dealu (1948-1953). Atunci când a acţionat în organizaţia anticomunistă intitulată „Mişcarea de Eliberare Naţională”, era cercetător la Institutul de Fizică Atomică. Pentru că făcuse manifeste şi recrutase adepţi, a fost arestat în toamna lui 1956, în anul următor având să fie judecat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică „pentru uneltire contra ordinii sociale”. Arestarea lui, care astăzi pare o scenă dintr-un film de spionaj, era în anii puterii dejiste o metodă obişnuită a Securităţii care avea ca misiune, printre altele, terorizarea populaţiei.
Trucuri de securişti
„Am fost luat de pe stradă, strada Principatele Unite. Mergeam, mă uitam atent; două zile nu mă dusesem acasă, pentru că fuseseră arestaţi Stan şi Mercureanu, aflasem şi nu m-am mai dus acasă. Eram pe strada Principatele Unite, cum spun. La marginea unui trotuar, o maşină mică cu capota ridicată şi cineva meşterea la capotă acolo, zic: <O maşină opreşte şi se umblă la motor.> Nu puteam să bănuiesc nimica.
Când am ajuns în dreptul maşinii, cel care meşterea la motor mi-a sărit în faţă cu pistolul. Din maşină au sărit alţi doi [care fuseseră] pitiţi acolo, în maşină, au sărit, m-au prins, m-au imobilizat, mi-au pus nişte ochelari negri, m-au trântit în maşină şi au pornit. Mişcându-mă, zbătându-mă, am mişcat puţin ochelarii ăia şi am reuşit să văd aşa, lângă ei, puţin, cam pe unde mergem. Cunoscând Bucureştiul, mi-am dat seama că am ajuns la Securitate. M-au băgat într-o celulă, m-au ţinut acolo câteva ceasuri şi apoi m-au scos pentru prima percheziţie. M-au dezbrăcat, m-au percheziţionat, fiecare lucru, amănunt, tot, nu ştiu ce şi mi-au spus: <Cum te numeşti?> – parcă Marinescu a zis, <nu eşti Marinescu cutare?> Am avut şi eu impresia, la un moment dat, că poate or fi greşit, domnule, ei caută pe Marinescu şi m-au luat pe mine. Dar mi-am dat seama că e un truc şi i-am spus: <Nu sunt, dom’le. Nu sunt Marinescu.> <Dar cum te cheamă?> <Bădulescu.> <Bădulescu şi mai cum?> <Fronea.> <Da?…> Au mimat, ca să zic aşa, ca să mă inducă în eroare, să-mi creeze mie cine ştie ce moment şi să sper că poate-poate scap dacă spun ceva sau cine ştie ce, gândeau ei.
În sfârşit, mi-au făcut o percheziţie foarte amănunţită, mi-au lăsat numai ce era pe mine, îmbrăcămintea, fără nimic, nimic altceva şi m-au băgat iar în celulă, dar într-o carceră. Am mai stat odată într-o carceră din asta. Era micuţă aşa, o cutiuţă în care te puneai în picioare şi trăgea în faţă o uşă. Aproape nici să te întorci în ea nu puteai, că te frecai. Dar după trei ore de stat acolo […] începeau să te doară picioarele, genunchii, nu mai puteam, încât, când m-au scos, cădeam dacă nu mă ţinea caraliul respectiv.”
„Eu sunt dumnezeul tău”
„Am fost închis la Ministerul de Interne, vizavi de Palatul Regal, la subsolul 1. Acolo sunt două subsoluri unul sub altul: subsolul 1 este sub toată clădirea, subsolul 2 este numai pe o parte din clădire şi pe porţiunea aia îi spune „Submarin”. La subsolul 1 m-a închis, singur într-o celulă. Uşă de metal aici, acolo cu WC turcesc şi un robinet cu apă. […] Te vedea când erai la WC, te vedea şi în cameră permanent. Ziua se stingea lumina, noaptea ardea permanent.
Prima anchetă: scoate din celulă şi pune nişte ochelari ca de sudor, dar cu tablă în loc de sticlă. Ba, uneori, câte un gardian mai vigilent te punea să scoţi haina şi s-o pui pe cap aşa şi te ţineai de aici, să nu cumva să poţi să vezi ceva. Te ducea aşa, de căpăstru, până la lift. Urcai cu liftul şi mi-am dat seama că urcam la etajul 4. Mi-am dat seama până la urmă, din urcări repetate. La etajul 4 erau camerele de anchetă. […] Am intrat, m-a băgat înăuntru, […] intră anchetatorul, un ofiţer, căpitan în uniformă, un tip slăbuţ, insignifiant aşa, nu mi s-a părut deosebit. <Bună ziua, domnule Bădulescu! […] Eu sunt anchetatorul dumitale, mă cheamă Cristea Marin. Numai cu mine vei avea de-a face, eu sunt dumnezeul tău. N-avem timp să aflăm tot, de altfel şi ştim>, zice el. <Dar vrem să mărturiseşti. Ei, de ce eşti arestat?> <Nu ştiu, dom’le>. Şi în ziua aceea, cam două ore jumătate, trei poate, ne-am plimbat în jurul acestei întrebări: <De ce eşti arestat? Nu-ţi aduci aminte nimica? N-ai făcut nimica?> <N-am făcut, dom’le, nu ştiu>… vroiam să văd ce ştiu ei.”
„Mărturiseşte, banditule!”
„La un moment dat, după vreo două întâlniri şi ceva, constat că din subsolul nostru nimeni nu mai e scos la anchetă… […] Eram atent la toate zgomotele şi-i auzeam – nici o scoatere la anchetă! Ba chiar vedeam permanent pe caraliul care se plimba pe coridorul cu ferestre. Nu mai era atitudinea de altădată, că dacă te vedea că te culcai şi nu ţineai mâinile deasupra, pe pătură, bătea în geam: <Scoate mâinile din [pătură]!>, că aşa trebuia să dormi. Ei, până la urmă, în somn, nu mai ţineai socoteala, dar te scula de multe ori ca să te chinuiască. Aveau figuri încruntate… Acum erau cu totul alţii, priveau cu compasiune la noi, ba chiar câte un zâmbet, aşa, schiţat la ăştia care se plimbau pe acolo. Era ceva vizibil schimbat. Nu se mai scotea la anchete, nu se auzea nimic pe coridorul ăsta.
Vreo trei zile a durat această chestie şi după aceea am fost din nou scos la anchetă. S-a schimbat iar atitudinea, mult mai agresiv anchetatorul, mult mai incisiv, mult mai înfiorător. În primele zile nu m-a lovit. Acuma a început să mă lovească. […] <Mărturiseşte, banditule…>, că aşa, <bandit> eram în toate discuţiile. […] De la mine n-a reuşit să scoată el oameni noi şi fapte. Şi, ceea ce s-a aflat la un moment dat, de la cine a aflat n-aş putea spune, prima dată despre existenţa comandamentului şi că din comandament ar fi făcut parte profesorul Hulubei. Pe acesta am făcut anchetă aspră mult timp, peste o lună, aproape aceasta era tema principală, pe lângă altele. […] A continuat ancheta, că ei vroiau neapărat să scoată [la iveală] şi acest comandament. Şi atuncea, ca să închei problema comandamentului, am spus: <Domnilor, mărturisesc: comandamentul nu există, este o invenţie a mea. Ca să dau mai multă amploare faţă de ceilalţi membri ai organizaţiei, am zis că există un comandament, dar nu există aşa ceva.> […] Şi aşa am ţinut-o vreo lună de zile, până când au mai încetat cu problema asta oarecum, dar au mai revenit asupra ei.
Dar, între timp, în ianuarie, mă pomenesc cu alt anchetator. […] Pe ăsta nu-l ştiu cum l-a chemat, acest nou anchetator, dar era categoric un om mai [şcolit], pentru că şi ştia să scrie şi vorbea altfel. […] Am rămas în continuare în anchetă. A venit procesul şi a trebuit să citesc toate declaraţiile date de cei arestaţi care făceau parte din lot, că au fost mai multe loturi – în lotul meu au fost opt inşi – să citesc declaraţiile acestora, Catană, Mercureanu, Dumitrescu, Stan, Ene…”
[interviu de Octavian Silivestru, 2003]
