„Reflectoarele băteau peste umerii securistului”
1958-1960: regimul de anchetă este dur, iar condiţiile de „cazare” pentru deţinuţi sunt mizerabile • „bandiţii” nu au voie să aibă vreun contact cu lumea de afară, „pentru că în acest fel se descoperă şi se îngreunează munca” • în privinţa declaraţiilor smulse la anchetă, „trebuie eliminată orice frază care îl scoate pe infractor ca erou sau victimă în faţa justiţiei; trebuie scos aşa cum este el, adică duşman al poporului, un trădător pus în slujba imperialismului exploatator”.
În perioada Revoluţiei din Ungaria, Octavian Bjoza era elev la Liceul Andrei Şaguna din Braşov. Până la absolvire (1956), a frecventat cercul cultural al liceului, dar şi organizaţia „Garda Tineretului Român”, un grup cu vederi anticomuniste. Acţiunile sale îndreptate contra regimului lui Gheorghiu Dej au continuat şi atunci când a devenit student la Iaşi, la Facultatea de Geologie-Geografie. Intrase deja în obiectivul Securităţii, aşa încât în 1958 a fost arestat. Acuzat de „uneltire contra ordinii sociale”, a fost condamnat la 15 ani de muncă silnică, sentinţă casată ulterior şi înlocuită cu o condamnare de patru ani de temniţă grea.
„Am fost întrerupt, cu cireşele în mână”
„Eram student, terminasem anul I, trecusem în anul II şi am fost arestat într-o miercuri, pe 25 iunie 1958, din căminul studenţesc Mihai Eminescu, de pe strada Alexandru Iona Cuza, cămin care se află zid în zid cu sala de concerte a Filarmonicii din Iaşi, undeva în spatele Teatrului Naţional. […] Venisem de la ultimul examen şi, în drum spre cămin, am cumpărat cu un prieten două kilogame de cireşe. Şi am venit la cămin, am tras două paturi unul lângă altul şi stăteam vreo patru-cinci [studenţi] turceşte şi am desfăcut un ziar şi am pus cireşele acolo şi am luat câteva cireşe. Şi, în timp ce le duceam spre gură, la jumatea distanţei m-am oprit şi nu am mai mâncat nici o cireaşă… În toată detenţia am fost cu gândul la cireşe! Şi prima treabă, la eliberare, eu şi prietenul meu ne-am cumpărat cireşe, dar din Tulcea, patru ani mai târziu. […]
[Dar atunci] am fost întrerupt, cu cireşele în mână. S-a deschis uşa dormitoruluişi a apărut portarul: <Care eşti Bjoza, măi?>, <Eu sunt>. <Te caută, jos, un domn>. […] Am avut o ezitare, m-am dus la dulap, tacticos m-am îmbrăcat, mi-am luat toate actele şi din uşă le-am făcut cu mâna prietenilor şi le-am spus: <Pa, la revedere, uitaţi-vă bine la mine, că nu mă mai vedeţi!> Şi doi dintre ei au fugit pe scări după mine: <Măi, Octav, ce e cu tine? Unde te duci?> Jos mă aştepta un civil, cu tenul alb, cu pistrui roşii, cu părul galben creţ, cu perciuni galben-roşcat, cu un aspect de om pe care când îl vezi că mănâncă, îi curge grăsimea pe barbă şi pe la colţurile gurii. Şi mi-a spus că e de la Comitetul U.T.M. orăşenesc şi că s-a întâmplat ceva şi trebuie să merg acolo să dau o declaraţie … […]
La poalele statuii lui Vasile Alecsandri era un Land Rover, dubiţă închisă, maşină englezească, nou-nouţă şi patru bărbaţi preocupaţi de starea cauciucurilor, loveau cu picioarele în cauciucuri. Când i-am văzut la 50 metri, aşa, am avut o tresărire, iar care cel care mă conducea îmi spune: <Să nu încerci să mă loveşti şi să fugi, că e mai rău>. Deja pentru mine era clar că ceva s-a întâmplat.
Dar pe drum nu v-a spus nimic?
Nimic! Absolut nimic, decât că s-au întâmplat nişte nereguli şi – doar o simplă formalitate – să dau o declaraţie, acolo. Ei, şi m-am urcat în dubiţă, mi-au pus cătuşele, m-au legat la ochi şi au închis uşa, au încuiat-o pe dinafară şi au pornit un traseu lung şi anevoios prin Iaşi. După ce m-au plimbat aşa, zic eu, preţ de vreo trei sferturi de oră, am intrat în sediul Securităţii şi, prima treabă, mi-au luat cureaua, şireturile de la pantofi. […] Întrebarea lor, după care a fost un şoc: <Ştii unde te afli, în ce loc?>, <Ştiu>, zic. <Cum, ştii?>, <Ştiu foarte bine, mă aflu undeva în Dealul Sărăriei, cam la jumătatea distanţei dintre Copou şi Sărărie>. Au rămas şocaţi de treaba asta, dar eu, cum am o orientare teribilă, am simţit: <Hop, au luat-o la dreapta, ăsta e hopul din târgul Cucului, peste liniile de tramvai. Hop, câte linii am trecut? Una, două, acum suntem la cinci…> Au rămas trăzniţi!”
„Nu ştii? Lasă că te facem noi să ştii”
„Am stat două nopţi şi o zi, noaptea, prima noapte, a doua zi toată şi încă o noapte, două nopţi şi o zi, fără apă, fără mâncare, fără să mă întrebe nimeni nimic. […] În a doua noapte, pe la ora 2 noaptea, am auzit paşi şi zăvoarele uşii mele. M-au luat… şi mă întoarce cu faţa la perete şi mi-au aplicat nişte ochelari, asemenea ochelarilor de motociclist, dar cu sticlă mată, ca să nu vezi nimic şi cu piele aşa în jur, de-ţi acoperea tot obrazul şi cătuşe la mâini şi m-au luat de braţ să mă conducă – cum aveam să văd peste câteva minute – la anchetă.
Şi la anchetă m-am aşezat pe un scaun – care mai târziu aveam să-mi dau seama că era prins în şuruburi de podea – iar biroul din faţa mea avea pliat, aşa, un belciug cum au vitele la staul, să nu-l poţi vedea. Şi acel belciug a fost scos în afară şi m-au prins între cătuşe, ca să nu-mi pot mişca mâinile. Şi, la un moment dat, din întuneric au apărut două persoane, au aprins două reflectoare, care îmi băteau pe faţă şi vedeam două mâini pe birou, doar mâinile se vedeau. Şi scriau cu cerneală – nu prea erau pixuri pe vremea aceea. Şi reflectoarele băteau peste umerii securistului, care aveam mai târziu să aflu că se numea Gaşparovici Eugen. A trecut o lună şi nu i-am văzut faţa – nu i-am văzut faţa!… I-am văzut-o după aceea, gândind că nu e el, dar eu l-am recunoscut după voce. El credea că eu nu o să-l ştiu, că este cel care m-a anchetat, dar eu nu am nici un dubiu. Eu am recunoscut persoanele după vreo 30-40 de ani după voce şi după figură, chiar dacă şi-a lăsat barbă sau mustaţă sau au îmbătrânit.
Şi ce v-a întrebat?
Şi să-i spun întâi dacă ştiu pentru ce am fost arestat. <Nu ştiu>. < Nu ştii? Lasă că te facem noi să ştii>. Şi bătăile au fost cumplite, inimaginabile pentru vremea aceea. Pentru ce aveam să primesc mai târziu nu au fost chiar atât de cumplite, în prima fază. Şi cine sunt cei racolaţi de mine, ce aveam de gând să facem, cine era agentul de legătură – şi treburi din-astea. Şi scria, scria, rupea şi iar o lua de la capăt. El scria cu mâna lui şi în final pe mine mă punea să semnez pe fiecare pagină sus şi jos. Nu mă lăsa să citesc, îmi citea el ce a scris. Nu am de unde să ştiu că a scris sau nu ce spuneam eu. Nu ştiu… Dar el îmi citea şi ceea ce îmi citea coincidea cu ceea ce am spus eu.
Aţi spus că aţi negat tot timpul…
Tot timpul!
Cât a ţinut acest lucru, cât aţi putut nega?
Până la capăt! […] Dar să mă întorc la Iaşi. 14 anchete am avut. […] După ce spuneam că au terminat, au introdus şi un turnător în celulă la Iaşi, l-am depistat imediat. Pentru că, plecând în miez de noapte la anchetă, l-am lăsat în celulă. Şi când vin înapoi, am simţit imediat în atmosferă un miros de salam – pe vremuri, mai mult ca acum, mezelurile aveau un anumit miros, deosebit. În gândul meu: „Gata, să ştii că ăsta este ticălosul”. […]
Nu vă spun că aveam o satisfacţie deosebită să-mi bat joc [de el]. Îi povesteam lui ăsta cum am vrut să-mi fac cu tata barcă, să plec de la Feldioara, pe Dunăre, să ajungem până în Egipt, pe Nil, la piramide, la Gizeh sau la templul lui Ramses al II-lea. Ăsta era un prost şi cred că l-am înnebunit. Cred că nu reuşea să le ţină minte pe toate câte îi spuneam.
Se strecura câte ceva din toate acestea în întrebările care urmau, ale anchetatorilor?
Da, se strecura. <Cum? Voiaţi să fugiţi? Cu ce voiaţi să fugiţi?… Cu barca?>. <Nu, domnule…> <Lasă că ştim noi, lasă că ştim noi!>…”
[interviu de Silvia Iliescu, Braşov, 2003]
