„Şocul psihic m-a făcut să-mi cadă părul”
1955: România este admisă la ONU • 1958: trupele sovietice părăsesc ţara • 1960: acţiunile represive scad din intensitate, Gheorghiu Dej şi ai lui considerându-se în acel moment stăpâni pe putere • începe seria decretelor de graţiere şi amnistiere: 79/24 feb. 1960 (820 graţiaţi), 295/21 apr. 1962 (773 graţiaţi), 772/27 sept. 1962 (1462 graţiaţi), 5/3 ian. 1963 (2543 graţiaţi), 176/9 apr. 1964 şi alte două decrete duc la eliberarea deţinuţilor politic ce au reuşit să supravieţuiască regimului de exterminare din închisori şi lagăre de muncă • continuă să se facă arestări pentru critici la adresa regimului, represiunea se face prin noi mecanisme.
Familia preotului Boris Răduleanu din Moldova de dincolo de Prut, oraşul Bălţi, fusese silită să se refugieze de două ori în România: prima dată când ruşii ocupaseră Basarabia (1940), iar a doua când se întorsese frontul dinspre Est spre Vest (1944). La stabilirea definitivă în ţară, Galina, fiica preotului, era de 11 ani. Stătuseră mai întâi la Lugoj, apoi la Bucureşti. Şase ani mai târziu, în plină perioadă stalinistă, pe când era elevă în clasa a X-a la Liceul Gheorghe Lazăr, Galina Răduleanu trăise un alt eveniment dur: exmatricularea, cu interdicţia de a se reînscrie la cursuri de zi. Faptul se petrecuse din motive politice, pentru vederile sale anti-staliniste pe care şi le exprimase în scris, într-un carneţel purtat şi pe la şcoală. Apoi se angajase şi urmase liceul la seral, iar în 1952 intrase la Facultatea de Medicină din Cluj.
După absolvire, Galina Răduleanu a devenit medic în comuna Poiana Mărului, judeţul Braşov. De acolo, chiar din cabinet, în toamna lui 1960 a fost arestată – din nou pentru ceva consemnat în jurnalul ei. De astă dată era vorba despre planificarea unei şedinţe de lectură a poeziilor lui Radu Gyr (care se afla deja pentru a treia oară în închisoare), întâlnire care nici măcar nu mai avusese loc. Descoperirea jurnalului incriminator o făcuseră securiştii care percheziţionaseră casa preotului Boris Răduleanu, la arestarea acestuia. Galina a fost inclusă în lotul tatălui său, condamnată la 7 ani de detenţie şi purtată pe la închisorile de la Jilava, Arad, Oradea şi Miercurea Ciuc.
Concertul pentru pian, de Liszt
„[Am fost arestată] din comună, pe 23 septembrie, la ora 9 dimineaţa. Au venit cei de la Braşov, Securitatea de la Braşov. Au intrat întâi în cabinet, eu stăteam peste drum de cabinet şi mi-au făcut percheziţie şi mi-au luat şi mie tot ce aveam scris şi m-au invitat să-i urmez. […] Pe urmă acasă, de asemenea, mi-au făcut percheziţie; mi-au zis că să-mi iau ce haine vreau. Eu eram convinsă că închisoarea era aşa cum ştiam eu în anii ’50 când dormeai pe paie, dormeai la subsol şi mi-am luat cele mai proaste haine, că o să dorm pe paie. Şi am plecat. Era într-o vineri, vineri, 23 septembrie.
M-au dus la Braşov… M-au pus într-o celulă, de obicei te puneau în celulă cu o informatoare, peste tot unde te duceai te puneau cu o informatoare. Şi la Braşov m-au pus cu o informatoare. Eu n-am ştiut, pe vremea aia nu ştiam. Şi ea m-a întrebat de ce [sunt arestată], am zis cred că din cauză că mă duceam la biserică, nu i-am spus [de ce]. Dar era o femeie cu un aspect de om care stătea demult în închisoare, aspect din ăla, decolorat, palid. Ea nu mi-a spus nimic despre ea. Sâmbătă am stat în închisoare, aşa, şi duminică m-a dus la Uranus [colonelul Gheorghe] Enoiu care era şeful Securităţii din Bucureşti şi care venise în weekend la Braşov. Ţin minte că la Ploieşti nu ştiu de ce s-a oprit – pe vremea aia erau peste tot difuzoare din astea [atârnate] pe stradă, în toate oraşele erau difuzoare – şi ştiu că era un concert de Liszt şi mi-a rămas în minte Concertul pentru pian, de Liszt.”
„Ce eroină sunt eu!”
„Am ajuns seara la Bucureşti, m-au băgat în celulă, tot aşa, bineînţeles că era o informatoare acolo – dar eu nu ştiam! – şi încă cineva, deci o celulă în care eram trei persoane. Pe fiecare îl punea cu [un informator] care i s-ar potrivi ca fel de a fi. […] Iar mie, pe această Mia. Era o femeie cultă, inteligentă, ştia o grămadă de lucruri şi mi-a făcut plăcere să stau cu ea de vorbă. Şi aşa, printre altele, când mă duceam la anchetă, [îmi spunea] să-i povestesc şi ei, şi ea îmi strecura ce crede ea că ar fi bine [să spun]. De fapt, avea o treabă precisă! […]
Nu v-a fost frică niciodată?
Nu! Mi-a fost groază, o înspăimântătoare durere când l-am văzut pe taică-meu la proces, atunci a fost pentru mine… mi s-a spulberat eroismul – că eu mă simţeam eroină şi eram aşa, foarte plină de mine, ha-ha, ce eroină sunt eu! Ei, acolo m-a făcut praf! Şi şocul ăla psihic – pe urmă mi-am dat seama! – m-a făcut să-mi cadă părul… Mi-a căzut părul!”
„Câţi ani crezi că or să-ţi dea?”
„Cum a fost procesul?
Ca toate procesele lor: fabricate dinainte. Nu existau martori ai apărării, existau numai martorii acuzării pe care îi aranjau ei aşa cum ştiau, mai ales că unii erau şi din închisoare. […]
Deci, pe mine m-au arestat în septembrie, în iulie anul următor a fost o înfăţişare şi pe urmă, în august, a doua înfăţişare şi pe urmă s-au dat pedepsele. Enoiu avea un adjunct, Moldoveanu. […] Şi… acuma nu ştiu, Moldoveanu sau Enoiu, după ce s-a terminat procesul, m-au chemat la ei în cabinet unde era şi anchetatorul tatei, ca să mă întrebe: <Ce crezi? Câţi ani crezi că or să-ţi dea?> Când ei m-au chemat, colegele de celulă erau convinse că mă cheamă ca să-mi dea drumul, şi-au luat rămas bun de la mine. Şi eu am crezut că mă cheamă să-mi dea drumul. <Ce crezi?… câţi ani…?> A, zic, nu vreau să le stric bucuria, să le arăt că ştiu ce se întâmplă, adică că vor să-mi dea drumul. Zic: <Nu ştiu…> <Dar, totuşi…> dom’le, vroiau să se bucure! Dar eu, nici vorbă că să mă chinuiesc [de îndoială], dar eram convinsă-convinsă că m-au chemat ca să îmi spună că-mi dau drumul. Doamne! […]
Zic: <Dom’le, m-aţi chemat pentru altceva>… Când s-au plictisit ei întrebându-mă, ei credeau că eu o să spun <Doi-trei ani>, dar nu şapte! După aia, când au văzut că nu iese nimica, anchetatorul lui tata, o bestie, o bestie cu ochi galbeni [zice]: <Ai şapte ani!… Du-te>. M-am întors în celulă. Şi se uitau la mine, credeau că o să fac o criză de isterie sau cine ştie ce durere. Şi eu zic… glumesc, ca să vadă [că nu-mi pasă]… prostia omului este nesfârşită! Zic: <Ei, ce contează şapte ani în faţa veşniciei!>, am zis eu aşa, filosofic…[…]
După câteva zile, când m-au chemat la grefă, eram deja pregătită cumva, aşa, adică începusem să accept ideea că e adevărat. Şi când m-au pus să semnez n-am făcut nicio scenă, m-am întors în celulă şi plutonierul se tot uita pe ochiul ăla pe care ne verifica, să vadă ce fac, dacă cumva fac scandal, ţip. N-am făcut nimica…”
[interviu de Silvia Iliescu, 2022]
